Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Părintele Haralambie Cojocaru în ghearele Securităţii comuniste

Părintele Haralambie Cojocaru în ghearele Securităţii comuniste

Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 11 Mai, 2016

Părintele Haralambie Cojocaru s-a născut la 18 octombrie 1906, în familia unor oameni simpli din localitatea dâmboviţeană Dealu Mare. După şcoala primară din satul natal, tânărul Cojocaru a urmat Seminarul Central din Bucureşti (1919-1927) şi Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Strasbourg (1927-1932), unde a obţinut diploma de licenţă. Haralambie Cojocaru şi-a continuat studiile de teologie la aceeaşi facultate din Franţa (1936), apoi la Berlin (1938-1939). În ţară, tânărul teolog a fost profesor suplinitor la Seminarul Teologic din Ismail (1932-1934), supraveghetor de ordine (1934-1935), apoi inspector de studiu şi diacon la Internatul Facultăţii de Teologie din Chişinău (1935-1937). Tot la facultatea din Chişinău este numit asistent la Catedra de Drept bisericesc (1937-1941), apoi la aceeaşi catedră la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1941-1948). În 1940 obţine doctoratul în teologie cu o lucrare despre primatul Sfântului Apostol Petru, pe care o va publica la Sibiu în acelaşi an. După transformarea facultăţii din Bucureşti în institut teologic de grad universitar, Haralambie Cojocaru ocupă un post de asistent la disciplina exegeza Noului Testament (1949-1952). Totodată, după mutarea în Bucureşti, părintele Haralambie Cojocaru slujeşte ca preot la Biserica „Miron Patriarhul” - Parcul „Regina Maria” (1940-1978). După 1948, pentru o perioadă de timp a fost membru al Consistoriului General Bisericesc.

La 4 ianuarie 1962, părintele Cojocaru era ridicat de Securitate de la domiciliu. Părea că trecuse valul de arestări. Însă părintele Cojocaru devenise incomod pentru Securitate după o serie de arestări operate între 1959 şi 1960 în rândul unor clerici şi credincioşi de la Parohia „Sfânta Maria”-„Patriarhul Miron”. Prima victimă fusese fostul paroh şi ctitor al bisericii parohiale din parcul al cărui nume după 1948 desemna victoria proletari­atu­lui asupra vechiului regim („România muncitoare”, fost „Regina Maria”). Apoi, au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei câţiva intelectuali din parohie, foşti ofiţeri de rang înalt consideraţi de regim că ar complota împotriva „democraţiei populare”. Şi iată că, la 4 ianuarie 1962, a venit rândul părintelui profesor Haralambie Cojocaru. Incomod era considerat pentru relaţia de rudenie cu profesorul Teodor M. Popescu, condamnat în 1959, dar şi pentru legăturile, fireşti de altfel, cu parohienii, unii foşti militari. Contorizate de Securitate erau şi unele „ieşiri” ale preotului Cojocaru la vizitele unor reprezentanţi ai Departamentului Cultelor sau atunci când predica în afara şablonului impus de autorităţile statului. Declaraţiile date în anchetă sub presiuni fizice şi psihice de către cei arestaţi din Parohia „Sfânta Maria”, dar şi ale unor martori „binevoitori” în perioada noiembrie-decem­brie 1961 au condus inevitabil la reţinerea părintelui Cojocaru. Ancheta de la Securitate a fost una sumară şi standardizată, pornind de la aşa-zisa activitate legionară a părintelui Cojocaru din perioada Chişinău şi până cea din parohie din anii ‘50, în ordonanţa de învinuire precizându-se că după evenimentele de la Budapesta din 1956, el „a desfăşurat o intensă activitate de uneltire contra ordinii sociale în RPR, prin propagandă şi agitaţie contrarevoluţionară prin întâlniri frecvente cu o serie de elemente ostile”.

Totul era o interpretare abuzivă a faptelor părintelui Cojocaru, precum vizitele pe care le făcea acestor credincioşi în scopuri pastoral-misionare, ca şi în cazul corpurilor delicte de la dosar, constituite din apariţii în revistele bisericeşti de după 1948. Cu toate acestea, la 6 martie 1962, părintele Cojocaru era înaintat în justiţie, astfel încât, prin Sentinţa nr. 178 din 24 mai 1962 a Tribunalului Militar Bucureşti, primea o condamnare la 5 luni închisoare corecţională pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Părea că cineva din conducerea Bisericii intervenise pentru părintele Cojocaru, dar justiţia proletară trebuia să justifice măsurile organelor de Securitate. Părintele Cojocaru a cunoscut arestul Securităţii din Bucureşti şi Penitenciarul Jilava, la 4 iunie 1962 fiind eliberat.