Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Historica Praznicul Învierii în Penitenciarul Jilava

Praznicul Învierii în Penitenciarul Jilava

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Historica
Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 07 Mai 2013

În martie 1950, tânărul Virgil Maxim era mutat în Penitenciarul Jilava. Era deţinut din 1942, când autorităţile antonesciene îl condamnaseră la ani grei de închisoare pentru aşa-zisă participare la o organizaţie politică interzisă. Dar credinţa îl îmbărbăta, îi dădea speranţă şi îi oferea calea mântuirii, tot aşa cum se găsea şi la alţi deţinuţi ai închisorilor comuniste. La Jilava, de praznicul Învierii, Maxim avea să cunoască clipe deosebite alături de alţi confraţi de suferinţă, pe care nu le-a uitat, notându-le mai apoi în memoriile sale: „În Vinerea Mare am cântat versetele pe care ni le-am amintit din fiecare stare a «Prohodului» şi imnurile «Sfinte Dumnezeule» şi «Mergi la cer». Apoi, liniştea s-a aşternut până în noaptea Învierii.

La miezul nopţii ne-am sculat. Eram pregătiţi să primim în sufletele noastre pe Mântuitorul Iisus Hristos, înviat. Cel ce prin întrupare devenise Om, iar prin Înviere îndumnezeise pe om. O parte din copii, cărora le destăinuiam că am Sfânta Împărtăşanie, au primit câte o firimitură, cuminecându-se. Cei mai mulţi nu s-au socotit vrednici de primirea ei. O, dacă am fi totdeauna aşa de riguroşi cu noi înşine! În linişte ne pregăteam ţinuta pentru a începe, dar şi cu îndrăzneală, cântarea imnului «Hristos a înviat!». De pe coridor, dinspre intrare, se auzeau zgomote înfundate, lovituri, icneli şi vaiete, care creşteau în intensitate şi se apropiau însoţite de zăngănitul zăvoarelor. Era obiceiul în acei ani ca marile sărbători creştineşti sau comuniste să fie marcate cu evenimente deosebite, care să rămână în conştiinţa celor întemniţaţi. Bătăile, schingiuirile, lanţurile, neagra şi chiar uciderile erau gândite astfel ca să dea strălucire diavolească acestor momente omagiale. Am început să cântăm «Hristos a înviat!» din ce în ce mai tare, simţind nevoia să apărăm vieţile noastre cu strigătul Învierii. Câtva timp am crezut că mi s-a părut că am auzit bătăi şi strigăte de durere. Apoi m-am convins că pe măsură ce noi cântam, ele scădeau în intensitate şi se depărtau ca şi cum un vânt potrivnic făcea ca flăcările mistuitoare ale unui incendiu să se abată de la un obiectiv periclitat. Mai târziu am înţeles că Dumnezeu oprise martiriul care trebuia să aibă loc în noaptea Învierii Lui.

Am rămas liniştiţi la locurile noastre până dimineaţa. Toţi ceilalţi din cameră se uitau la noi cu ochi întrebători. Sfântul Apostol Pavel şi Sila cântau psalmi şi se rugau în închisoare, iar toţi cei închişi îi ascultau. Dumnezeu actualizează minunile Lui, pentru fiecare generaţie de credincioşi care suferă pentru Adevăr.

Dimineaţa am făcut toţi rugăciunea de mulţumire lui Dumnezeu, pentru că ne-a scăpat de furia vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi şi am cântat «Hristos a înviat!». Prin geamul ferestrei cu văruiala decojită, într-un colţ se vedeau peste oblon, pe malul şanţului de apărare, câţiva corcoduşi, măceşi şi porumbari, care înmuguriseră şi înfloriseră mai devreme. Câteva floricele ca nişte scântei de lumină râdeau în soare. Adăpostul şi căldura din şanţ le favorizaseră intrarea în vegetaţie. Sufletul meu, văzând în aceasta mâna lui Dumnezeu, Care pe toate le învie din moarte odată cu Sine, s-a umplut de lumină“.