Prigonirea monahilor în timpul iconoclasmului

Un general afirma că, indiferent de modul în care o armată este dispusă la începutul bătăliei pe câmpul de luptă, oamenii vor încheia lupta în grupuri adunate în jurul celor mai viteji dintre ei (cf. John Adair, Effective Strategic Leadership, London, Macmillan, 2002, p. 83).

În timpul iconoclasmului, au existat două mari forțe care s-au înfruntat reciproc. De o parte a baricadei se regăseau împărații bizantini și o mare parte a armatei, precum și unii ierarhi ușor de influențat, iar de cealaltă parte se regăseau monahii, o parte din popor, o seamă de teologi și episcopii care cunoș­teau bine textele patristice și Sfânta Scriptură. Greul bătăliei a fost dus în special de monahi, care, cu o sfântă hotărâre, au ales mai degrabă să se sacrifice decât să cedeze în fața preten­țiilor eretice ale împăraților bizantini.

Ceea ce puțină lume cunoaște este cât de aspră a fost prigonirea monahilor în timpul iconoclasmului. Ierarhii erau exilați, mulțimile împrăștiate cu ajutorul armatelor, teologii erau descon­si­derați, dar monahii erau umiliți asemenea unor robi. Dominique Barbe, un cunoscut bizantinolog francez, afirma: „Basileul nu se mulțu­mește să-i condamne la moarte pe principalii săi oponenți dintre călugări, cu complicitatea mul­țimii din capitală. El caută pe toate căile să distrugă identitatea monahului, anihilând tot ce îl caracterizează (s.n.). Marile mascarade ce se desfă­șurau pe atunci la Hipodrom se justifică prin această dorință a suveranului. Monahi și monahii sunt puși să defileze pe pistă ținându-se de mână, sub batjocurile și scuipările publicului; ei sunt siliți să lepede haina monahală și să se căsătorească între ei. Această haină, simbol al sfin­țeniei, este prezentată drept veș­mânt al întunericului și este distrusă. La fel de des monahilor li se arde barba, simbol al renun­țării la lume și al adevăratei înțelepciuni” (Dominique Barbe, Irina, împăratul Bizan­țu­lui, trad. din limba franceză de Ioan Doru Brana, prefață de Sebastian-Laurențiu Nazâru, București, Ed. Nemira, 2013, p. 60).

Așadar, prigoana împăratului Constantin al V-lea Copronimul, așa cum este descrisă de bizantinologul francez, nu se îndreaptă numai împotriva faptului că monahii țin aprinsă făclia credinței creștine și refuză să abjure cinstirea icoanelor. Împăratul vrea desființarea monahismului și pornește o campanie metodică în acest sens. Îi silește pe monahi să se căsătorească, le distruge veșmintele și le arde bărbile. Deja, prigoana nu mai privește un aspect teologic, este îndreptată împotriva a tot ce înseamnă monahismul, pentru că monahii sunt consi­derați drept un element de răzvrătire, pentru că mulți tineri, în loc să intre în armata imperială, aleg calea aceasta de mântuire, pentru că statul dorește cu ardoare să desființeze orice așezământ monastic pentru a pune mâna pe moșiile și presupusele averi ale acestor locașuri.

Iconoclasmul a fost jumătate erezie, jumătate strategie politică. În mod contrar aparen­țelor, partea a doua a fost cea care a provocat cele mai multe daune. În orbirea și lăcomia sa, împăratul Constantin al V-lea incendiază biserici și mănăstiri, considerate drept locașuri de răzvrătire la adresa sa. „Conform unei relatări incerte, Biserica Sfântul Iulian este incendiată, cu toți călugării care o servesc încuiați în interior. Mănăstirea Dios, al cărei egumen primise rămășițele craniului lui Ștefan cel Nou, precum și mănăstirile Kallistratos și Maximus sunt distruse; cea a Mântuitorului, de la Chora, scapă parțial, pentru a deveni închisoare. Secularizarea nu cruță nici Mănăstirea Sfântul Andrei, care ajunge șură de fân, și nici, îndeosebi, cea mai veche insti­tuție monastică din capitală, Mănăstirea Dalmatou, transformată în arsenal. Aceeași soartă o are Biserica Sfânta Eufemia, din apropierea Hipodromului” (Dominique Barbe, Irina, împăratul Bizanțului, pp. 60-61).

Însă monahii, cu hainele sfâșiate și bărbile arse, întem­nițați în număr mare, chinuiți fizic, încadrați forțat în armată, mai au un mijloc fundamental pe care împăratul se dovedește incapabil să-l distrugă: rugăciunea. În fața comuniunii în rugăciune, zidurile temnițelor se dovedesc neputincioase, prigonirile sunt transformate în ocazii de martiriu, umilințele publice în dovedirea propriei smerenii. Moartea împăratului iconoclast lasă o armată feroce dornică să îi continue opera, dar deja populația este amalgamată în jurul apărării cinstirii icoanelor, monahii se regrupează, iar ierarhia s-a coagulat în jurul celor din rândul ei care oferă replici fără putință de tăgadă împotriva blasfemiei conducătorilor.

Iar în mijlocul tuturor acestora se ridică o femeie care a îndurat multe din partea soțului ei, alt împărat iconoclast, și anume Leon al IV-lea Khazarul, dar care, aproape de una singură, va învinge și ultimul bastion al iconoclasmului: armata imperială. Numele ei este Irina.