Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Profesorul Alexandru Mironescu, intelectualul creştin persecutat de comuniști

Profesorul Alexandru Mironescu, intelectualul creştin persecutat de comuniști

Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 24 Oct, 2017

S-a născut la 10 iulie 1903 în familia colonelului de armată Victor Mironescu din Tecuci, judeţul Galaţi. După ciclul liceal, tânărul Mironescu a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti (1922-1926), apoi studii doctorale la Universitatea din Sorbona, unde a obţinut titlul de doctor (1929). Revine în ţară, primind postul de asistent la Catedra de chimie organică a Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii din Bucureşti, urmând astfel cariera universitară. În 1935 este ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe, Secţia Chimie. Editează numeroase lucrări de laborator şi manuale, participă la manifestări ştiinţifice, unde este recunoscut pentru realizările sale, unele chiar patentate în Anglia şi Germania, ţine cursuri universitare şi conferinţe publice şi la radio.

În 1935, debutează în literatură cu romanul „Oamenii nimănui”, apoi publică volume de eseuri, precum „Limitele cunoaşterii ştiinţifice” (1945), „Certitudine şi adevăr” (1947) sau monografia „Claude Bernard” (1946). Se pare că, în anii ‘40, obţine al doilea doctorat, de data aceasta în filosofie la Universitatea din Bucureşti. Încă din perioada studiilor la Paris, Alexandru Mironescu este preocupat de teologie. În ţară se raliază ideii lui Sandu Tudor de coagulare a unui curent intelectual de descoperire a tradiţiei isihaste româneşti.

Ideea unui dialog duhovnicesc, între limitele teologiei şi ale știinţei, prinde contur după 1944 prin înfiinţarea Asociaţiei „Rugul Aprins”, la Mănăstirea Antim din Capitală. Alexandru Mironescu alături de Sandu Tudor şi Benedict Ghiuş organizează conferinţele săptămânale din biblioteca Mănăstirii Antim însoţite de participări la slujbe în biserica aşezământului. La Antim, l-a cunoscut pe părintele Petroniu Tănase, care spunea despre el: „Trăind în obştea monahală a Mănăstirii Antim - Bucureşti între anii 1942-1950, am cunoscut pe prof. Al. Mironescu, în cadrul mişcării duhovniceşti «Rugul Aprins». Lua parte adesea la sfintele slujbe ale mănăstirii împreună cu doamna Maria şi cei doi copii, Şerban şi Ileana, şi participa activ la convorbirile duhovniceşti dimpreună cu prietenii şi părinţii monahi ai mănăstirii. Îi admiram limbajul hotărât, limpede şi precis al expunerilor. Dar profesorul continua convorbirile duhovniceşti şi în cadrul intim al familiei, împreună cu prieteni şi părinţi îmbunătăţiţi de prin sfintele mănăstiri, frământând temele fundamentale ale vieţii creştine: desăvârşirea duhov­ni­cească, viaţa de rugăciune, mântuirea, care pentru el erau problemele grave ale vieţii. Chipul prof. Mironescu mi-a rămas ca o armonioasă realizare a unui intelectual român: om cu o temeinică cultură ştiinţifică, un fiu credincios al Bisericii Orto­doxe şi un îndrăgit de bunurile cul­turale şi spirituale ale nea­mu­lui românesc, pe care le-a îm­bo­găţit el însuşi cu activitatea sa”.

După instaurarea regimului „democrat-popular”, activităţile Rugului Aprins sunt interzise de către Ministerul Cultelor, însă profesorul Mironescu continuă să cerceteze Mănăstirea Antim şi să se întâlnească cu monahul Agaton Sandu Tudor şi cu părintele Benedict Ghiuş. Se pare că, din acest motiv, în 1949 a fost exclus de la catedră. Tot la presiunile autorităţilor comuniste, în 1950, grupul din care făcea parte s-a destrămat prin plecarea celorlalţi doi din Bucureşti. Cu toate acestea, profesorul Mironescu nu abdică de la căutările lui spirituale, frecventând Mănăstirea Plumbuita, unde se afla părintele Sofian, şi Schitul Rarău, unde se nevoia ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor. În casa lui Mironescu treptat se organizează întâlnirile duhovniceşti cu o parte a fostului grup al Rugului Aprins. În casa savantului susţin cuvinte duhovniceşti părinţii Benedict, Sofian, Daniil şi chiar Cleopa Ilie, împreună cu Arsenie Papacioc (1954).

În noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 este arestat de Securitate de la domiciliu, împreună cu fiul său şi Daniil Sandu Tudor. Este anchetat în condiţii dramatice în arestul Ministerului Afacerilor Interne. Prin Sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar Bucureşti, Alexandru Mironescu a fost condamnat la 20 ani de muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut închisorile de la Jilava (iunie şi octombrie 1959) şi Aiud (iunie 1959 şi iulie 1960). La 13 noiembrie 1963 a fost eliberat din Penitenciarul Aiud. Revine în Bucureşti. Scrie literatură de sertar, poezie creştină şi continuă să se întâlnească cu prieteni intelectuali şi clerici în căutarea isihiei şi a tainelor Bisericii. Din această perioadă avem un jurnal care trădează statura unui intelectual cu autentice preocupări creştine, complet ancorat în frământările culturale şi chiar politice ale epocii, atât cât se putea sub „libertatea” asigurată de regimul comunist. La 20 ianuarie 1973, profesorul Alexandru Mironescu a trecut la cele veşnice.