În așteptarea Nașterii Domnului, metropola Bucureștilor devine euforică: un fel de febră a shoppingului ne cuprinde pe toți. Pe străzile luminiscente, pe sub puzderia mirifică de globuri, brazi, instalații de beculețe, alergăm să cumpărăm daruri pentru cei dragi. Ne bucurăm, cu anticipație, de bucuria lor. Ni-i închipuim deja lângă brăduțul de Crăciun, doldora de steluțe și beteală, deschizând febril cadourile. Sentimentul cald al comuniunii cu întreaga familie ne inundă inimile. Fiind atât de exuberanți, putem crede că toți oamenii trăiesc aceste zile sfinte fericiți, îndestulați, lipsiți de griji. Realitatea, însă, se înfățișează sub un alt chip.
În atmosferă plutesc, ademenitor, miresmele bucatelor sărbătorești: miroase a sarmale aromate cu foi de dafin, a cozonaci cu nucă și a șorici de porc. Pentru câteva ore, timpul, cu cohorta sa de griji, pare suspendat. Suntem atât de euforici încât uităm. Uităm că Împăratul lumii nu S-a născut într-un palat fastuos, înconjurat de fel de fel de servitori, ci într-un staul umil, vegheat de îngeri și înconjurat de animalele necuvântătoare, care L-au încălzit cu răsuflarea lor. I-a avut alături doar pe mama Sa, Fecioara Maria, și pe Sfântul Iosif. S-a ivit pe lume noaptea (un timp al primejdiilor și al incertitudinilor), între străini, pândit deja de ura oamenilor invidioși și trufași, care căutau să Îl suprime. Primii martori ai Nașterii, păstorii, nu se bucurau nici ei de un statut demn de invidiat. Erau priviți cu neîncredere (un proverb ebraic din acele timpuri spunea: „Să nu scoți din puțul în care a căzut nici pe păgân, nici pe cioban”). Înseși darurile primite de la magi sunt paradoxale. După ce I s-au închinat, deschizându-și vistieriile, magii, străini veniți de la Răsărit, I-au dăruit aur (ca unui Împărat), tămâie (ca lui Dumnezeu), dar și smirnă, anunțând moartea Sa, mântuitoare pentru noi, pe cruce.
Și mai uităm ceva purtați de valul fericirii din Ajun. Nu toți oamenii de pe pământ au ocazia să petreacă alături de cei dragi, să se bucure de cadouri, de căldura tihnită a unui cămin.
Sărbătorile în viața unui homeless
Acum vreo 4 ani, chiar în seara de Ajun, s-a întâmplat să ies, pentru o jumătate de oră, în gerul de afară, unde fulgii de nea zburau, duși de vânt, în toate părțile. Era frumos să contempli, câteva minute, acest spectacol feeric la lumina felinarelor de pe alei. Dar dacă ar fi trebuit să înduri gerul mușcător, ore în șir, fără să te poți adăposti undeva, în vreme ce „acele” din mâini și picioare se întețeau, până ajungeai să nu le mai simți, cu siguranță că întregul spectacol se preschimba în dramă, dacă nu în tragedie.
Cu mintea răpită de astfel de gânduri, am ajuns în dreptul unui complex de magazine din cartierul nostru. Cu obloanele trase, păreau că toate hibernează sub stratul gros de omăt. Pe o latură a complexului văd, dintr-odată, o namilă de om, gârbovit, troienit de fulgii mari, care cădeau din tării, în neștire. L-am recunoscut după sacoșele și papornițele strânse în semicerc în fața sa, în care, de obicei, își ținea cărțile, hainele sau te miri ce. În vreme ce noi stăteam alături de cei dragi în jurul bradului, bucurându-ne de cadouri, Sandu (acesta era numele omului) era nevoit să îndure gerul cumplit de afară, înghețat până la oase, fără ca cineva să se milostivească de el cu un ceai sau o cafea fierbinte. De 6 ani trăia așa, pe străzi. Era un homeless. Îl evacuaseră fiindcă nu mai avea cu ce să-și plătească datoriile acumulate la chirie și întreținere.
Pentru unii, iarna nu e anotimpul cadourilor, ci al luptei pentru supraviețuire
Ca nea Sandu, în București sunt acum peste 5.000 de persoane. Pentru ei, iarna este cel mai cumplit anotimp. Nu se pot adăposti prea mult prin scările de bloc fiindcă cineva, mai devreme sau mai târziu, îi alungă de acolo. Nu au haine călduroase. Și dacă le-ar avea, ar rămâne fără ele. În stradă se dă o luptă crâncenă pentru supraviețuire. Agresiunea și jaful domnesc acolo. Mulți dintre oamenii fără adăpost pier iarna, răpuși de ger. Câteodată, un prieten sau o cunoștință le mai aduce o băutură caldă, o haină ponosită și le mai dă un bănuț. Dar cei care nu pot trece nepăsători pe lângă oamenii străzii sunt atât de rari!
De obicei, nici nu-i remarcăm. Parcă ar fi simple elemente de decor din peisajul cotidian al orașului – formând un tot compact cu blocurile, străzile, copacii de prin parcuri. Nu îl vedem fiindcă un om al străzii subzistă la periferia societății. Mai ales în societatea noastră de consum. Potrivit criteriilor consumiste, el nu există: nu are un statut social, o slujbă care să-i permită să achiziționeze constant bunuri, nu are unde să le depoziteze.
În plus, dacă mâna sorții te-a aruncat în stradă, ceilalți nu te mai privesc cu înțelegere sau simpatie. Pentru ei, tu nu mai ești o ființă umană. Pentru că ai decăzut. În ochii lor ai devenit fie un animal care le stârnește în suflete teama, fie un copil pe care, la o adică, îl pot brusca sau batjocori. A fi homeless e ca și cum ai purta un stigmat social. Mulți dintre ei au unul în plus, fie fizic (un handicap pe care nu și-l pot ascunde de ochii iscoditori), fie psihic (viețuirea îndelungată pe stradă provoacă de la depresie severă până la schizofrenie).
„Și nu uita: când ești voios, române, să fii bun!”
În mod eronat, când întâlnim în drumurile noastre cotidiene un om al străzii, credem că a ajuns în această stare vrednică de plâns fiindcă o merită. În realitate, astăzi, cauzele pentru care cineva ajunge un homeless sunt alarmant de variate: unii sunt victimele înșelătoriei rudelor (fratele sau sora au vândut casa părintească fără știrea lor); alții au avut o calificare în fabricile din perioada regimului comunist, iar după ´90, statul nu a mai avut interesul să-i recalifice; unii sunt foștii copii crescuți prin orfelinate, cărora la 18 ani li s-au deschis larg ușile, fiind invitați să trăiască, de acum, pe cont propriu; alții au suferit un accident grav de muncă, fiind scoși pe linie moartă; unii au fost escrocați de „rechinii imobiliari”; alții au ajuns pe caldarâm din cauza alcoolismului care le-a destrămat viața și familia; unii fiindcă și-au pus în joc resursele financiare și locuința la acele jocuri perdante, gen Caritas, la modă prin anii ´90...
Dacă în sfintele zile ale Nașterii Domnului vom întâlni în calea noastră un om al străzii, să ne gândim că prin ochii săi ne privește Hristos, Mântuitorul. Deși lumea aceasta era atât de largă, nu a avut unde să-Şi plece capul. La fel ca omul condamnat să viețuiască în stradă. Odată ivit pe lume, Pruncul a fost înfășat și culcat în iesle, „căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2,7) la casa de oaspeți. Nici pentru oamenii străzii nu există loc în lumea noastră.
El a pribegit din loc în loc, urmărit de răutatea încuibată în inimile oamenilor. A flămânzit, a însetat, a avut parte de batjocură și umilințe, la fel ca cel condamnat să își ducă povara zilelor trăind pe stradă.
Nu ne stă în puteri să îi redăm acestei fiinţe fericirea de altădată, dar o putem recunoaște ca ființă umană. Îi putem spune o vorbă bună, o putem întreba de sănătate, îi putem întinde o mână caldă. Nu o putem lua la noi acasă, dar îi putem dărui o haină mai călduroasă, gândindu-ne că L-am îmbrăcat cu ea pe Hristos. Și îi putem dărui un zâmbet care să-i încălzească, pentru câteva clipe, inima. De Nașterea Domnului, în gerul mușcător de pe străzi, putem topi sloiurile de gheață din inimile noastre, încurajând sentimentul dragostei față de cei năpăstuiți să se nască în adâncul sufletelor.
Să Îl iubim pe Hristos și să-L cinstim cum se cuvine, recunoscându-L în chipul omului pentru care strada, din nenorocire, a devenit casă.
