O abordare onestă despre rușine și vinovăție

Rușinea vorbeşte despre inadecvare, teamă de respingere, impresia că, dacă m-ai vedea așa cum sunt, ai fugi de mine, m-ai disprețui. Este ca şi cum s-ar fi împărțit regulile după care se trăiește viața, iar tu ai fost absent. Vinovăția îmi spune că nevoile mele nu sunt importante, iar atunci când mă uit înspre ele cu dorința sau intenția de a le satisface, ceva mă sabotează. Cert este că, dacă tu nu-ți integrezi propriile emoții și trăiri, nimeni nu o va face în locul tău.

Te invit în tenebrele ființei tale, acolo unde nici tu nu vrei să ajungi: e prea departe, prea dureros, prea intim. În astfel de situații de evitare, o strategie pe care ți-o recomand este următoarea: cheamă la masa rotundă tot ce te înfricoșează, te sperie, te stoarce de energie și vorbește cu tine atunci când vrei să fugi. Dacă tu nu-ți integrezi propriile emoții și trăiri, nimeni nu o va face în locul tău și pe bună dreptate, pentru că nu este datoria morală sau emoțională a cuiva să facă aceasta.

Putem fi pentru celălalt un umăr pe care să-și odihnească capul, ghizi în evoluție, dar nu putem face pentru el ceea ce refuză să facă pentru sine însuși.

Ce-ți spune rușinea? Rușinea vorbește despre inadecvare, teamă de respingere, impresia că, dacă m-ai vedea așa cum sunt, ai fugi de mine, m-ai disprețui. Rușinea de a fi inadecvat, diferit, ca și cum, atunci când s-au împărțit regulile după care se trăiește viața, tu ai fost absent din curtea școlii. Ce îmi spune vinovăția? Că nevoile mele nu sunt importante, iar atunci când mă uit înspre ele cu dorința sau intenția de a le satisface, ceva mă sabotează sau mă face să mă simt stânjenit de faptul că le-am îndeplinit. Vinovăția îmi spune că nu am dreptul să visez la mai mult și mai bine, îmi aruncă în față greșelile, le mărește, mă fac mică în fața lor și capitulez. Sunt greșită. Nu merit fericirea sau iubirea. Nu merit ca viața mea să fie ușoară, bună, prosperă. Mă simt ca un impostor atunci când viața mă surprinde în mod plăcut. Aceasta-mi spune vinovăția, care se ascunde în convingerile mele timpurii, cele mai profunde.

Totuși, vinovăția este un sentiment demn de luat în seamă, deoarece ne modulează relațiile sociale și ne oferă indicii legate de comportamentele acceptate sau nu. Cu toții experimentăm emoții de acest tip, într-o manieră mai intensă sau nu, cu o frecvență diferită. Emoțiile acestea incomode, precum rușinea și vinovăția, au un rol bine definit în devenirea și evoluția noastră. Robin Norwood a exprimat un adevăr foarte elocvent: „Ori de câte ori ne întrebăm de ce ni se întâmplă un anumit lucru, trebuie să încercăm să ne amintim că fericirea, confortul, viața tihnită, siguranța și statutul nu purifică, nu întăresc, nu te perfecționează. Doar gre­ută­țile te modelează”. Aceste emoții complexe, ru­șinea și vina, au fost absorbite de copilul interior în procesul dezvoltării și acum ele dictează într-o măsură mai mică sau mai mare prezentul, alegerile mele, emoțiile, relațiile. Soluția nu este reprimarea lor, critica, judecata, condamnarea, negarea sau evitarea, ci întoarcerea înspre ele cu dorința de a le înțelege și integra ca parte din noi.

Un sistem nervos parasimpatic vigilent în permanență - o minte perfecționistă și autocritică, un mix emoțional de anxietate și disconfort - nu îl îmblânzești prin biciuire emoțională, ci prin construirea unui mediu de siguranță, acceptare și iubire. Mereu ne întoarcem la aceste elemente esențiale ale vindecării, deși ne încăpățânăm să credem că putem face abstracție de iubire în vreo ecuație sănătoasă a existenței. Toate, dar absolut toate rănile și durerile de pe pământ pornesc de la neiubire, rana de a nu fi iubiți așa cum am avut nevoie pe parcursul dezvoltării noastre.

Nimic nu se vindecă fără iubire

Lipsa iubirii naște cinism, răutate, frustrare, abandon de sine, critică, nemulțumire și tot spectrul de boli mintale pe care le cunoaștem până în prezent. În loc de „e un om disfuncțional” putem spune la fel de bine „e un om neiubit”. Desigur, sunt numeroase valențe ale comportamentului uman și cazuistica e mult mai complexă, nu doresc să pară o abordare naivă sau ruptă de realitate, însă dificultățile noastre emoționale, în special, provin de la neiubire, iar vindecarea începe de la a ne-o oferi nouă înșine, în primul rând. În psihologie, numim acest proces reparenting, pentru că, așa cum probabil intuiți, majoritatea rănilor din viața de adult provin din copilărie. Nicidecum de la părinți rău intenționați, ci de la oameni care ne-au iubit atât cât au putut și știut la momentul acela, cel mai probabil la rândul lor perpetuând convingeri sau tipare nu foarte apropiate de ce reprezintă un atașament sănătos sau o grijă corespunzătoare nevoilor noastre emoționale. Emoțiile tale poartă un mesaj, deci nu ucide mesagerul, ci primește-l în liniște, în casa inimii tale, și ascultă cu atenție ce vrea să-ți transmită!

Trauma înseamnă deconectare de corp, nu e nimeni acolo să vadă și să supravegheze ce se întâmplă, prin urmare, anxietatea și boala se instalează. Tulburările de anxietate a căror prevalență a crescut simțitor în ultimii ani, tulburările depresive, incidența burnoutului și toate condițiile psihologice care ne conduc spre boală au în spate durere neprocesată. Facem greșeala teribilă de a separa corpul de emoții și de gânduri, când de fapt ele reprezintă un tot unitar, inseparabil. Emoțiile afectează corpul, gândurile afectează emoțiile și corpul, fiind vorba despre părțile aceluiași întreg. Trauma înseamnă că te-ai deconectat de tine prin mecanismele de luptă „fugi sau îngheață” pentru a putea face faţă situațiilor deosebit de stresante la care ai fost expus.

Întoarce-te în corp cu blândețe. E datoria noastră să ne înțelegem, să intrăm într-un proces al vindecării interioare. Atât de multă suferință intervine în relații deoarece prin intermediul certurilor, de fapt, strigă copilul rănit din noi, strigă nevoile emoționale neîmplinite timpuriu şi care cer acum rezolvare, strigă durerea de a nu fi iubiți, frica de a nu fi suficient de buni, merituoși sau dezirabili. Nu cred că poate exista o relație împlinitoare în absența unei munci interioare, pe care fiecare o facem pe cont propriu, pentru ca abia apoi să ne întoarcem înspre relație și să o construim sănătos: un cămin pentru copiii noștri, o oază de normalitate și bucurie într-o lume în derivă, un loc al siguranței și acceptării, un spațiu în care ne dezvoltăm, respectăm și iubim.

E dificil? Cu siguranță parcursul acesta este deosebit de provocator uneori, însă scopul vieții se rezumă la două cuvinte: conectare și iubire. De aici pornește vindecarea emoțională și fizică. Nu suntem mai fericiți pentru că avem o casă mai mare, mai mulți bani în cont sau în investiții inteligente. Suntem împliniți și raportăm un indice de satisfacție ridicat al vieții când relațiile pe care le construim sunt sănătoase, bazate pe respect, vulnerabilitate și comunicare. Este dureros să vorbim despre eșe­curile noastre, greșeli, traume, despărțiri, pierderi, abandon, durere, vinovăție, rușine, furie, durere, neglijare, reproș, iar în toată această ecuație nu putem face abstracție de rolul iertării față de noi și față de cei din jur.

Psihoterapeuta Harriet Lerner scrie: „Curajul de a cere iertare, precum și înțelepciunea și claritatea de a face asta cu chibzuială și pricepere se află chiar la baza relațiilor de lea­dership, de cuplu, de parenting și de prietenie; în plus, fundamentează și integritatea personală, precum și ceea ce noi numim iubire. Este greu de imaginat că există ceva mai important de atât”.