Psiholog: E bine să ne alegem cu atenţie modul în care corectăm un copil

De multe ori am asistat în parc la scene în care părinţii îşi arătau cu degetul propriii copii şi le adresau cuvinte precum „să-ţi fie ruşine!” sau „eşti cel mai obraznic dintre toţi”. Sau am auzit de reuniuni de familie în care se decidea soarta „copilului-problemă” care „nu învaţă”, „e prost şi nu va face nimic în viaţă”. Critica în public se multiplică cu numărul ochilor prezenţi; cu cât sunt mai mulţi, cu atât se adânceşte rana din sufletul unui copil. Şi totuşi, există situaţii, în anumite contexte sociale, în care este necesar să atragem atenţia copilului, însă atunci o vom face, după cum spune psihologul Cezar Ilarion Popovici, „cu delicateţe şi doar pentru a-l opri să nu greşească mai departe”.

De curând, în faţa unui public numeros, un actor foarte cunoscut a adresat fiicei sale de 11 ani, chiar dacă aparent în glumă, cuvinte dure şi critici care au făcut-o să se simtă vizibil stânjenită de atitudinea tatălui ei. Inevitabil, incidentul a stârnit numeroase reacţii negative mai ales în spaţiul online. Acuzat chiar de abuz emoţional şi umilire a copilului, actorul a revenit ulterior cu o declaraţie publică în care şi-a exprimat regretul faţă de propriul comportament, subliniind că intenţia sa nu a fost de a-şi discredita fiica, pe care, de altfel, o iubeşte foarte mult şi care reprezintă „raţiunea lui de a trăi”.

Această întâmplare regretabilă a readus în atenţie o metodă des folosită de către unii părinţi pentru „a stimula” obţinerea unor rezultate altfel aşteptate: „ai făcut ceva foarte rău, să-ţi fie ruşine!”, „uite Ionel, aici de faţă, ce bun este, are doar note de 10!”, „eşti atât de prost, încât nu ştiu ce am să mă fac cu tine!”, „nu eşti bun de nimic”, „generaţia mea era altfel, nu ca voi”; iar toate acestea spuse în faţa membrilor familiei extinse, a clasei sau a grupului de prieteni, care accentuează amploarea criticii, iar din mic, copilul îşi va fi dorit să fie mult mai mic.

„Când eu, ca părinte, spun aceste lucruri, sper ca el, copilul criticat, să-mi demonstreze că nu este aşa, sper ca el să se mobilizeze şi să-mi demonstreze contrariul. Acesta este un tip de educaţie disfuncţională adoptat de unii dintre părinţi, la fel de nociv ca şi celălalt tip, acela de laudă sub presiune: «tu mereu vei reuşi!», «dacă mergi la şcoală, nici nu mă gândesc să nu iei 10!», «tu eşti un copil foarte bun, nu vei greşi niciodată!», «mereu sunt mândră de tine». Iar totul pentru a fi ţinut în alertă, a nu-i permite să greşească vreodată, iar atunci când va greşi, să-i fie ruşine că mama şi tata au investit atâta încredere, iar el i-a dezamăgit. Acestea sunt două extreme foarte periculoase”, subliniază Cezar Ilarion Popovici, psiholog şi psihoterapeut, colaborator la Policlinica „Providenţa” Iaşi.

În public, efectul cuvintelor se multiplică

Abordarea sănătoasă, spune psihoterapeutul, este aceea „de a aprecia copiii cât fac bine” şi „să-i corectăm atunci când greşesc”. Cu mare atenţie însă, pentru că şi critica are mii de nuanţe, însă în linii mari există două tipuri: una constructivă şi o alta distructivă. „Aspectul distructiv este cel în care critica nu este obiectivă, este exagerată, nu are un scop bine definit şi este generalizată. De exemplu, copilul a greşit ceva şi eu îi spun fără echivoc: eşti un prost! Or, el, în acea clipă, este posibil să fi fost mai puţin atent, dar eu generalizez şi-i spun că e prost. De cealaltă parte, critica constructivă este legată de un comportament asertiv în care eu transmit copilului nu dorinţa mea de a-l critica sau de a-i reproşa că a greşit, ci de a face un lucru mai bun. De exemplu, îi spun, uite, aici ai greşit, hai să vedem care sunt motivele pentru care te-ai comportat/ai vorbit astfel şi ce putem face ca să îndreptăm lucrurile pentru a nu repeta greşeala”, explică Cezar Popovici.

În spaţiul public însă, trebuie să ţinem cont de faptul că efectul cuvintelor noastre este multiplicat; în faţa prietenilor, a familiei extinse, a clasei sau, mai grav, în faţa unui public mai numeros, „copilul nu este criticat doar de mama sau tata, ci de toţi cei prezenţi, toţi află despre ce a făcut sau nu”, spune psihologul. Totuşi, există situaţii, în anumite contexte sociale, în care este necesar să îi atragem atenţia, însă „o facem cu delicateţe şi doar pentru a-l opri să nu greşească mai departe”.

„Eu fac deseori trimitere la înţelepciunea populară, iar în acest caz avem bine cunoscuta expresie «să nu ne spălăm rufele murdare în public», iar asta înseamnă că nu ne vom rezolva acolo problema, nu va fi nici eficient şi este şi o impoliteţe la adresa celorlalţi, îi pun în situaţia să asiste la o «scenă» la care nu doresc să participe. Şi atunci, ce e de făcut? Ei bine, dacă a greşit, îl corectăm cu delicateţe, încapsulăm problema şi o discutăm acasă nu pentru a-l critica sau insulta, ci pentru a găsi cauza care l-a determinat să acţioneze în acel mod. Este nevoie însă de răbdare, să nu acţionăm sub impulsul emoţiilor”, precizează Cezar Popovici.

Altfel, problema se va acutiza, iar atitudinea critică s-ar putea constitui într-o formă de traumă emoţională, deoarece critica făcută în mod iraţional are un impact major asupra stimei de sine. Şi cum „cuvântul doare mai mult decât fapta, iar limba e mult mai ascuţită decât sabia” (Mihail Drumeş), e necesar să cântărim bine lucrurile şi să ne alegem foarte atent modul în care corectăm fapta, atitudinea sau comportamentul unui copil. „Critica iraţională loveşte în special în dezvoltarea din plan social: copilul va deveni mai timid, şovăielnic, obedient, nu îşi va spune punctul de vedere, va fi ezitant şi se va izola. Şi astfel va fi şi mai departe, când va fi adult”, atrage atenţia psihoterapeutul.

„Iisus ne-a oferit cheia unei vieţi bune: iubirea”

În rezolvarea unor probleme apărute, vom ţine cont că noi, ca fiinţe umane, suntem supuşi greşelilor, pentru că „nimeni nu este fără de păcat”. Şi atunci, dacă toţi greşim, ca părinţi trebuie să facem mai mult, şi anume să-l ghidăm pe copil să depăşească obstacolul în încercarea de a îndrepta eroarea şi, mai ales, de a nu o repeta. Astfel, spune Cezar Popovici, copilul se va simţi iubit, susţinut şi ajutat şi va avea încrederea că îi dorim binele: „Ajungem astfel la esenţa existenţei noastre: iubirea pe care Iisus ne-a oferit-o în dar, El ne-a dat cheia unei vieţi bune. Dacă noi am fi iubitori, am face lucrurile să meargă bine, nu am fi furioşi, agresivi, nu am umili pe alţii, am fi înţelegători. E de necrezut cât poate fi de simplu. În acelaşi timp, ar fi bine însă ca atunci când un adult greşeşte, să fim toleranţi, să-l ajutăm să descopere cauza propriului comportament”.

Potrivit psihoterapeutului, în momentele tensionate este de preferat să facem un demers de anulare a escaladării conflictului, uzitând de cei patru paşi importanţi ai comunicării nonviolente: „observ”; „ce gândesc?”; „ce simt?”; „spunem cum dorim să se desfăşoare lucrurile”.

„Copiilor şi adolescenţilor trebuie să le transmitem logica lucrurilor. De ce să spunem, de exemplu, mulţumesc? Pentru că aşa se spune sau pentru că aşa vreau eu, ca să pară că l-am educat bine? Nu, îi explicăm că e bine să spunem mulţumesc pentru că suntem recunoscători persoanei respective pentru o faptă bună, un mic dar, un gând frumos... Este important să însoţim fiecare decizie a noastră cu un element raţional, să înţeleagă copilul de ce trebuie să facă lucrul acela, pentru că altfel nu găseşte sensul. Posibil ca raţiunea lor să nu fie în armonie cu a noastră, dar noi putem să coborâm la nivelul lor pentru a înţelege cum gândesc şi chiar dacă poate fi un proces dificil, dă rezultate bune”, a concluzionat psihologul.