Arnota, loc al regăsirii de sine

Ne petrecem uneori viețile fără să știm că suntem doar cale și rod al dorului. Am aflat lucrul acestade la maica Nectaria de la Mănăstirea Arnota, din Arhiepiscopia Râmnicului, care trăiește din plin adevărul propriei căi. Drumul până la mănăstirea din vârful muntelui este, fără îndoială, unul inițiatic. Urcându-l, ni s-a luminat inima, ni s-a albit sufletul, iar odată ajunși acolo, ne-am descoperit și noi parte împlinită în frumusețea Ortodoxiei. La Arnota, am trăit mai mult, conștient, rodul dorului nemăsurat după cele sfinte.

Într-un pelerinaj, suntem adesea tentați să căutăm, să aflăm cât mai multe despre istoria locului vizitat, să ne umplem cu frumusețea lui, să ne întoarcem acasă cu ea, hrănindu-ne din preaplinul ei până la următoarea plecare. Foarte puțin ne trăim însă pe noi înșine ca rod al dorului acestui drum. Dacă am face-o, ne-am descoperi, precum maica Nectaria Dumitru de la Mănăstirea Arnota, pe cale. Adică în urcuș permanent spre propriul Tabor al mântuirii.

Mănăstirea Arnota, din județul Vâlcea, ctitorie a voievodului Matei Basarab, de la 1636, are o istorie tumultuoasă, cu perioade de decădere, dar și cu reveniri strălucitoare, precum cea din perioada Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, de la 1700, cea de pe vremea lui Știrbei Vodă, din anii 1853-1855, sau cea de după 2003, din timpul păstoririi vrednicului de pomenire Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului. Toate acestea au făcut ca astăzi, în această lume agitată, ctitoria domnească să devină o patrie a Ortodoxiei sau, cum ne-a mărturisit maica stareță Ambrozia Rucăreanu, un loc al „regăsirii interioare, al liniștii, căldurii și păcii pe care sperăm să le descopere toți cei ce urcă la mormântul domnitorului, tot atâtea calități necesare pentru dobândirea unui echilibru moral și duhovnicesc”. Adică, fiecare să se trăiască pe sine, în dimensiunile drumului propriu spre mântuire. Un lucru nu tocmai ușor, dar necesar, pe care maica Nectaria Dumitru, ghidul mănăstirii, cu care am discutat, l-a dobândit trăindu-se din plin pe sine în lumina unui dor nemăsurat pentru Hristos.

Un dor dumnezeiesc

Maica Nectaria este de opt ani aici. „Am rămas în această mănăstire în timpul unui pelerinaj, ca urmare a legăturii mele cu Sfântul Nectarie de la Eghina, al cărui nume îl și port.

Aveam 22 de ani când am mers la moaștele sfântului, la Mănăstirea Radu Vodă din București. Am pornit spre el cu un fir de busuioc în mână. În momentul în care i-am sărutat moaștele, singura mea rugăciune a fost aceasta: «Sfinte, dacă tu vrei să îmbrac haina monahală - pentru că din copilărie mi-am dorit lucrul acesta - întocmai cum tu ai îmbrăcat-o, atunci să fie precum voia ta. Și dacă va fi iarăși voia ta să port numele tău, fie să se împlinească și acest lucru». La patru luni după această întâlnire, pe 10 martie 2008, mi-am îndreptat pașii spre Mănăstirea Arnota, într-un pelerinaj organizat de părintele duhovnic Sofronie Cocora, de la Mănăstirea Crasna, din Prahova”, ne mărturisește maica Nectaria. 

Dar nu cu acel prilej avea să rămână în mănăstire, ci abia după parcurgerea unor etape, rânduite cu chibzuință de duhovnicul său. Adică, după terminarea facultății, după „cercarea” cu viața de angajată căci, de era de la Dumnezeu chemarea, Acesta îi va menține vie dorința de a-L sluji. Și abia după a treia încercare a primit blagoslovenie să intre în monahism. 

„Starea omului care dorește să intre în mănăstire nu se poate exprima, pentru că pur și simplu este un dor dumnezeiesc după cele mai presus de fire. Un dor despre care conștientizezi că nu ți-l poți domoli decât pășind mai adânc, mai mult, pe calea Mântuitorului. Drumul până la Arnota este unul inițiatic. Urcându-l, ți se luminează inima, ți se albește sufletul. Și, când ajungi aici, intri în frumusețea extraordinară a Bisericii și trăiești din plin sentimentul că Dumnezeu este foarte aproape. Dar și că Ortodoxia este de o forță și de o frumusețe de nedescris. Drumul până la noi devine inițiatic pentru oricine vrea să se înalțe. Pentru că asta se întâmplă cu sufletul celui care pășește pe calea strâmtă ce duce la mântuire. Orice pas, orice faptă bună, orice gând bun, orice trăire frumoasă sunt tot atâtea trepte spre mântuire. Spre Taborul duhovnicesc. Iar ceilalți pași, când omul se lasă ispitit, cotropit de neputințe sau se rătăcește, sunt cumpene. Care, dacă le trecem, ne conduc spre aceeași țintă: mântuirea”, ne spune maica Nectaria.

Dăinuire și unitate

Admirând extraordinara pictură a bisericii istorice și pe cea nouă a paraclisului, închinân­du-ne la sfintele moaște și la mormântul marelui ctitor Matei Basarab, cunoscându-i parte din obște la vreme de ascultare, în atelierele de pictură, sculptură, croitorie, broderie sau la sere, ne-am amintit cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care a vizitat mănăstirea în noiembrie 2010, cu prilejul împlinirii a 160 de ani de la întronizarea Sfântului Ierarh Calinic în scaunul de Episcop al Râmnicului: „Rămânem foarte bucuroși și impresionați de frumusețea acestei mănăstiri, de istoria ei glorioasă, duhovnicească, dar și de noile lucrări care s-au făcut aici, încât putem spune că Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Gherasim a rectitorit această mănăstire și a făcut-o ca o bijuterie. Trebuie ca în viitor clerul și credincioșii din Biserica noastră Ortodoxă Română să cunoască mai bine și să vină mai des la Arnota”. Și așa am înțeles noi de ce maica stareță Ambrozia ține, înainte de toate, să spună: „Arnota este ctitorie domnească. Și acest lucru nu poate fi uitat. Matei Basarab nu a fost doar un domn viteaz în războaie și un bun administrator al averilor țării, ci și un iubitor al cultului bisericesc, neobosit ziditor și restaurator, el fiind cel mai mare ctitor al poporului nostru. Un domnitor luminat de Dumnezeu, care a înțeles că dăinuirea neamului și unitatea românilor se împlinesc în Biserica lui Hristos. De aceea suntem și noi datoare astăzi să îi urmăm cu dragoste jertfelnicia. Din pridvorul bisericii, Matei Basarab își întâmpină călduros orice oaspete îi trece pragul. Picturile dau viață monumentelor, și noi, pe nesim­țite, ne alăturăm lor”.

După ziditoarea lucrare trăită în ctitoria vâlceană, am coborât tăcând drumul de var, din vârful muntelui până în prezentul nostru mult prea frământat și agitat, comunicând astfel cu Dumnezeu, înălțându-ne mintea către cele de sus, trăindu-ne pe noi înșine mai adânc, mai conștient, ca rod al unui dor nemăsurat de mântuire.