În cadrul mirific al pădurii din Dumbrava Sibiului se află un adevărat sat românesc, care adună laolaltă case şi gospodării din întreaga ţară. Numele acestuia este Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale Astra, Sibiu. La mare cinste în cadrul acestui muzeu, ca de altfel în orice sat românesc, se află lăcaşul de cult. Două biserici-monument istoric se regăsesc aici. Una dintre ele, datorită picturii interioare, este supranumită „Capela Sixtină“ a bisericilor din lemn.
Unul dintre cele mai mari muzee în aer liber din Europa
Întemeierea Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţionale Astra din Dumbrava Sibiului s-a făurit în anul 1963, după ce cu un an înainte a fost aprobat proiectul tematic de către Academia Română. Păstrând ordinea riguroasă a proiectului, încă de la început şi mai ales în timpul lucrărilor, s-a făcut efortul să se asigure, în cazul fiecărui monument în parte, o integrare peisagistică cât mai fidelă aspectului originar al locului de provenienţă, urmărindu-se şi o prezentare cât mai „naturală“ a monumentelor prin diferite amenajări. Promovarea diferitelor monumente săteşti şi circulaţia aceloraşi valori instrumentale în ambele medii culturale - urban şi rural - conferă conceptului de cultură şi civilizaţie populară sensul unei sinteze istorice şi culturale reprezentative pentru creaţia întregului popor şi nu numai, aşa cum s-a afirmat decenii la rând, pentru lumea satului.
Cunoaşterea acestui patrimoniu, unic pe plan european, oferă cea mai temeinică şi obiectivă bază ştiinţifică în efortul de caracterizare etnografică a poporului român, de revelare a originalităţii şi universalităţii civiliza-ţi-ei sale tradiţionale.
Astfel, Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale s-a impus pe plan naţional şi internaţional prin unicitatea profilului său tematic, prin originalitatea concepţiei organizării sale, prin caracterul de reprezentare naţională (se găsesc monumente de pe întreg cuprinsul României) şi prin caracterul grandios al muzeului: 96 ha ca suprafaţă, 9 km de alei de vizitare care conduc la cele 133 de monumente cu aproximativ 22.000 de obiecte. Toate acestea ne fac să ne amintim de cuvintele lui Iosif Sterca Şuluţiu, care spune că „muzeul e arsenalul cel mai puternic cu care un popor îşi apără originea, identitatea şi tot ceea ce a moştenit de la străbuni“.
Vechea biserică românească
În acest mediu tradiţional românesc întâlnim, aşezată lângă gospodării provenite din zonele muntoase din Maramureş, Suceava şi Vâlcea, şi biserica din lemn cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh“. Originară din satul Dretea, judeţul Cluj, din zona etnografică cunoscută sub denumirea de Dealurile Clujului, biserica este întâlnită în Lista monumentelor istorice din anul 1954.
Biserica a fost demontată în luna octombrie 2003 şi reconstruită în muzeu în perioada mai-august 2004 de unul dintre cei mai mari meşteri restauratori de biserici, Gavrilă Hotico, originar din Ieud, având o prodigioasă activitate în domeniul restaurării bisericilor, 60 de biserici restaurate şi 12 strămutate. În cursul anului 2006 s-au finalizat lucrările de restaurare a picturii, iar în luna august a fost resfinţită.
Datorită şi unei inscripţii făcute pe o Evanghelie în data de 8 mai 1903, şi anume „Sfânta biserică din Dretea, precum am aflat scris într-un Orologiu vechi s-au edificat în anul 1672, fiind preot Popa Mihai“, construcţia bisericii a fost datată în anul 1672.
Planimetric, biserica respectă planul tradiţional, având o prispă deschisă, mărginită de stâlpi nedecoraţi, cu pronaos, naos şi absida altarului în formă de patrulater neregulat. Deasupra pronaosului se înalţă turnul-clopotniţă. Acesta se înalţă la 8 m deasupra unui acoperiş zvelt, unitar, care adăposteşte prispa simplă cu stălpişori şi pereţi, dispuşi pe tălpi masive.
Măiestria şi ingeniozitatea ţăranilor români
Profesorul dr. Corneliu Ioan Bucur, care se dedică trup şi suflet acestui muzeu, afirmă că frumuseţea şi „calităţile arhitecturale ale edificiului stau mărturie pentru măiestria şi ingeniozitatea meşterilor constructori ţărani, care au ridicat biserica folosind doar barda şi securea, lucru extrem de rar întâlnit la alte biserici din lemn, ceea ce îi conferă o valoare deosebită“. La arhaismul tehnicii constructive se adaugă, paradoxal, deschiderea spre noutate a formei arhitecturale, biserica prezentând influenţe stilistice aulice, prin cupola de influenţă gotică, specifică bisericilor edificate din piatră din zona Ardealului.
Simplitatea şi masivitatea se împletesc armonios într-un ansamblu arhitectonic de dimensiuni mici spre mediu, singura piesă, deosebit de frumoasă, care reprezintă un plus de decoraţie sculpturală fiind portalul uşii de la intrare.
Icoanele, „Biblia celor neştiutori de carte“
Construită într-o perioadă în care majoritatea populaţiei săteşti nu ştia carte, iar limba liturgică era slavona, biserica a fost zugrăvită pe înţelesul populaţiei satului. Biserica a fost pictată pe toată suprafaţa interioară, fiind considerată pe bună dreptate „Biblia în imagini a celor neştiutori de carte“. Zugravii anonimi au pictat la Dretea conform erminiei iconografice întâlnite în toate bisericile ţărăneşti din lemn.
De pildă, în pronaos, spaţiul destinat, în special în bisericile ardeleneşti, femeilor, sunt înfăţişate sfintele muceniţe şi mironosiţe. În nava principală a naosului se disting patru registre principale. Catapeteasma, piesa cea mai valoroasă a decoraţiei pictate, se remarcă prin realizarea stilistică deosebită a scenelor, Răstignirea şi Friza Apostolilor, având în centru scena Deisis. Inscripţia din partea stângă a iconostasului menţionează faptul că: „Acest fruntariu svuntu l-au răscumpărat Nistor Gheorghe cu feciorii, cu Gherman şi Nistor şi cu Gavrilă şi cu gazda lor Maria Pătrului, pomeniri loru pomenire veci pomenire loru, anul de la Christos 1742“.
„Capela Sixtină“ a bisericilor din lemn
Biserica din lemn „Pogorârea Sfântului Duh“ din Dretea, aşezată în Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale Astra din Dumbrava Sibiului, este considerată prin pictura sa una dintre cele mai frumoase biserici din lemn din România, o adevărată „Capelă Sixtină“, fiindu-i redată funcţia sfinţitoare, cultică, prin slujbele duminicale sau la praznicele împărăteşti ocazionate de obiceiurile şi sărbătorile tradiţionale de peste an.
Prin aşezarea sa în inima satului olarilor din muzeu, prof. dr. Corneliu Ioan Bucur afirmă că „ea a redevenit acel «axis mundi», centrând întreg universul satului românesc de odinioară“.
