▲ Deşi trăiesc printre noi, surdo-muţii formează o comunitate a lor, întemeiată pe solidaritatea tăcerii ▲ Din anul 1997, Biserica Ortodoxă Română a demarat o serie de proiecte menite să-i aducă în lumea lui Dumnezeu şi pe cei care mergeau la biserică doar din mimetism ▲ Până atunci, surzii nu se puteau spovedi decât prin bileţele ▲ În anul 1999, în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Piteşti s-au înfiinţat două secţii noi - Teologie pastorală mimico-gestuală şi asistenţă socială mimico-gestuală ▲ Prima comunitate ortodoxă de surzi din România a luat fiinţă în 1996, la Piteşti ▲
Dumnezeu vorbeşte pentru oricine, în limba pe care acesta o înţelege. Există însă o categorie de oameni pentru care Dumnezeu Cuvântul vorbeşte doar prin semne. Deşi trăiesc printre noi, surdo-muţii formează o comunitate a lor, întemeiată pe solidaritatea tăcerii. Chiar dacă sunt altfel decât ceilalţi, aceştia Îl iubesc la fel de mult pe Dumnezeu, la fel cum şi El o face. Faptul că nu pot comunica decât prin semne nu le închide uşa către mântuire. Biserica nu i-a lăsat la voia întâmplării. Astfel, din anul 1997, Biserica Ortodoxă Română a demarat o serie de proiecte menite să-i aducă în lumea lui Dumnezeu şi pe cei care mergeau la biserică doar din mimetism. Ducând în spate crucea tăcerii, surzii nu se puteau spovedi decât prin bileţele. Atunci când se căsătoreau sau îşi botezau copiii nu înţelegeau nimic din tainele predate la Biserică, iar duminica, atunci când participau la Sfânta Liturghie, se rugau aşa cum credeau ei că i-ar putea înţelege Dumnezeu. De cele mai multe ori, aceştia făceau cruce, aşezându-se în genunchi doar pentru că aşa făceau auzitorii.
Pregătire specializată pentru păstorirea surdo-muţilor
Prima comunitate ortodoxă de surzi din România a luat fiinţă în 1996 la Piteşti, când s-a hirotonit preot (neauzitor) - în persoana teologului Constantin Toma - pentru credincioşii cu deficienţe de auz din acest oraş. Iniţiativa i-a aparţinut pr. Constantin Onu.
În anul următor, s-a înfiinţat, la Oradea, a doua comunitate ortodoxă de surzi din România. După doi ani de proiecte, analizând numărul mare de persoane cu deficienţe de auz din România (30.000 sunt înregistrate, dar numărul real este mai mare), în 1999, Sfântul Sinod al BOR a aprobat programul de asistenţă religioasă specializată pentru persoanele cu deficienţe de auz şi vorbire în sistem centralizat şi organizat.
Astfel, s-au înfiinţat două secţii speciale la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfânta Muceniţă Filofteia“ - Piteşti: secţia Teologie pastorală mimico-gestuală şi Asistenţă socială mimico-gestuală - necesare pregătirii celor care aveau să slujească persoanelor cu deficienţe de auz. La aceste secţii s-au înscris studenţi auzitori, dar şi cu deficienţe, din toate eparhiile ţării. Apoi s-au înfiinţat secţii speciale pentru neauzitori la Seminarul Teologic din Curtea de Argeş şi la Fundaţia de misiune creştină „Sf. Grigore Palama“.
Acestea sunt singurele instituţii din ţară care se ocupă de problemele religioase ale surzilor, primele două pe linie educaţională, cea din urmă pe linie misionară. Facultatea de Teologie din Piteşti este singurul for universitar care are o secţie specială pentru surzi, asigurând interpretarea în limbajul mimico-gestual. Înfiinţarea acestor instituţii a permis desfăşurarea unor susţinute activităţi misionare în rândul surzilor, în principalele oraşe ale ţării şi în Republica Moldova.
Şapte ani de misiune ortodoxă pentru surzii din Bucureşti
La Bucureşti, activitatea misionară pentru persoanele cu deficienţe de auz a început în anul 2000, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire patriarhul Teoctist şi având ca principali protagonişti pe tinerii Cosmin Costache şi Victor Preoteasa, studenţi la Facultatea de Teologie din Piteşti, respectiv Bucureşti. Prin amabilitatea preoţilor parohi Adrian Niculcea, de la Biserica „Pogorârea Sfântului Duh“, din Parcul IOR-Titan, şi Victor Frangulea, de la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, din str. Popa Nan, sâmbăta s-au organizat cateheze, iar duminica s-a oficiat Sfânta Liturghie transpusă în limbaj mimico-gestual. Din martie 2003, persoanele cu deficienţe auditive din Bucureşti au propriul spaţiu liturgic şi slujbe în exclusivitate pentru ei în paraclisul Mănăstirii Radu-Vodă. Sub îndrumarea Prea Sfinţitului Varsanufie Prahoveanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, stareţul mănăstirii, tânărul teolog Victor Preoteasa a tradus în limbaj mimico-gestual Sfânta Liturghie oficiată special pentru credincioşii neauzitori de către un ieromonah al mănăstirii şi un grup de elevi de la Seminarul Teologic Bucureşti. La 31 mai 2004, la sărbătoarea Sfintei Treimi, hramul Mănăstirii Radu-Vodă, PS Varsanufie Prahoveanul a hirotonit preot pe tânărul absolvent Victor Preoteasa pentru Comunitatea Surzilor din Bucureşti. Era prima dată când credincioşii ortodocşi neauzitori din Bucureşti aveau un preot al lor, cunoscător al limbajului mimico-gestual. Astăzi, în grija sa se află peste 3.000 de credincioşi de toate vârstele.
Rugăciunea fără glas
În Iaşi locuiesc aproximativ 1.200 de persoane cu deficienţe de auz. Parte din aceştia vin în fiecare duminică şi sărbătoare la Biserica „Sfântul Sava“ pentru a asculta Sfânta Liturghie. De câţiva ani, Îl înţeleg şi ei pe Dumnezeu. Datorită faptului că persoanelor cu deficienţe de auz şi vorbire li se traduce Liturghia - oficiată pentru toţi credincioşii - în limbajul mimico-gestual, slujbele de la Biserica „Sfântul Sava“ devin parcă altfel.
Stau aproape de strana din dreapta. Rolul de a traduce sfintele slujbe îi revine lui Raul, un tânăr teolog cu deficienţe de auz. Imediat cum începe Liturghia, el se aşază în faţa credincioşilor surzi şi începe să gesticuleze. Nu distingi în ochii lui decât seninătatea vorbelor pe care numai el le aude şi mai apoi le trasmite credincioşilor din faţa lui. Aşa înţeleg oamenii aceştia când pot sta pe scaune, când în genunchi, când trebuie să facă cruce. La ieşirea cu Sfintele Daruri, credincioşii surzi formează un rând până spre solee, iar translatorul se aşază în faţa lor. Aud prin semne Crezul şi rugăciunea „Tatăl nostru“ şi trăiesc alături de preot şi ceilalţi credincioşi momentul în care vinul şi pâinea se transformă în trupul şi sângele Mântuitorului. Unii dintre ei îşi apleacă spre pământ capetele, alţii murmură fără glas atunci când înţeleg că toată biserica se roagă. Raul păstrează foarte atent contactul vizual cu fiecare credincios surdo-mut în parte. Le mai face semn să se aşeze pe scaune, pentru a nu obosi. „Încerc să menţin o legătură cu ei, să nu-i pierd. Vreau să fie aici la slujbă şi nu cu gândul în altă parte. Când observ că îşi pierd interesul, sunt convins că nu mai sunt alături de mine la slujbă şi atunci încerc să-i readuc aici“, ne explică Raul, după Sfânta Liturghie.
Apropierea dintre cele două lumi
Din februarie 2004, personele cu deficienţe de auz şi vorbire din Iaşi au şi un preot care le asigură toate serviciile religioase necesare. Părintele Mihai Prodan a absolvit secţia Teologie pastorală mimico-gestuală, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfânta Muceniţă Filofteia“ din Piteşti. Face parte din prima promoţie de absolvenţi ai acestei noi secţii de teologie. Se fereşte să vorbească despre sine, din smerenie, însă până la urmă reuşim să-l determinăm să ne povestească despre ceea ce înseamnă a fi păstor în lumea tăcerii. „Dumnezeu a vrut ca în anul 1999 să primesc binecuvântarea PF Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, pentru a urma aceste cursuri la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Piteşti. Astfel, am păşit într-o lume nouă, în care ştiam că va fi greu. Mi-am pus însă toată nădejdea în Dumnezeu, căci mi-am dat seama că mă cheamă să slujesc persoanelor cu deficienţe de auz. Era primul an în care se înfiinţau la Facultatea de Teologie din Piteşti cele două secţii: Teologie pastorală mimico-gestuală şi Asistenţă socială mimico-gestuală. Astfel, pe lângă aceste cursuri prevăzute în planul de învăţământ a trebuit să urmăm şi cursurile de înţelegere şi însuşire a limbajului mimico-gestual. Avantajul nostru a fost că am avut colegi de la Asistenţă socială care aveau această deficienţă. Stând cu ei în cameră am înţeles, pe lângă modul lor de comunicare, şi modul lor de vieţuire. Am reuşit să ne apropiem şi am realizat că au aceleaşi sentimente ca şi noi, aceleaşi nevoi spirituale“, ne mărturiseşte părintele Prodan. Asfel, timp de patru ani, studenţii surzi şi auzitori au învăţat unii de la alţii, apropiind cele două lumi.
Deşi student în anul I, părintele Mihai Prodan s-a prezentat în prima vacanţă la Asociaţia Personelor cu deficienă de Auz din Iaşi şi a propus proiecte de catehizare. Mai mult decât atât, din anul 1999 a început să organizeze cateheze pentru surzi şi să le traducă slujbele. „Am încercat să unim aceste două lumi, care, zicem noi, cel puţin pe plan religios erau oarecum despărţite, pentru că surzii erau lipsiţi de înţelegerea rugăciunilor. Conducera filialei ieşene a Asociaţiei Persoanelor cu deficienţe de auz s-a arătat foarte interesată de noua provocare lansată de noi şi ne-a sprijinit îndrumându-i pe surzi să ne urmeze. Aşa că am făcut un plan strategic pentru a-i apropia de Biserică. Am început cu întâlniri la sediul filialei lor, apoi am făcut primul pas, acela de a-i aduce la biserică. Student fiind, în fiecare vacanţă făceam naveta (sunt din Flămânzi, judeţul Botoşani) şi veneam la slujbe, pentru a traduce ecteniile, rugăciunile, cântările de la strană în limbajul mimico-gestual. Veneam la Iaşi cu mare dragoste şi cu dorinţa de a-i cunoaşte pe aceşti oameni mai bine, de a mă apropia de ei. Fiecare întâlnire era un eveniment nou şi simţeam că şi eu şi ei aveam ceva de învăţat“, ne povesteşte pr. Mihai Prodan.
„Hristos ne cheamă pe toţi să ne privim ca egali“
Slujbele pentru surdo-muţii din Iaşi s-au desfăşurat iniţial la Biserica „Sfântul Haralambie“ din Iaşi. În anul 2004, tânărul absolvent Mihai Prodan a fost hirotonit preot, iar lăcaşul de cult în care surzii se întâlnesc cu Dumnezeu a devenit Biserica „Sfântul Sava“ - paraclis al Institutului Social-Caritativ „Diaconia“. „PF Părinte Patriarh Daniel a considerat că este mai bine ca surzii să nu aibă o biserică numai a lor. Astfel, am înţeles că este mai bine ca neauzitorii să se roage în aceeaşi biserică cu auzitorii, pentru că sunt familii în care părinţii cu deficienţă au copii auzitori. Noi trebuie să urmărim în primul rând integrarea în societate a acestor persoane. Dacă am vrea să avem un spaţiu strict al lor, atunci s-ar pune bariere în această comuniune. Trebuie să ţinem cont că Hristos ne cheamă pe toţi să fim uniţi, să ne privim ca egali, cu avertizarea că la judecată ne vom prezenta cu bagajul de fapte bune adunat în această lume, iar infirmităţile pe care le-am purtat în această viaţă vor dispărea“, continuă pr. Prodan.
Astăzi, spune părintele, una dintre cele mai mari bucurii ale surdo-muţilor este că au un duhovnic şi că nu se mai spovedesc prin bileţele, aşa cum o făceau în trecut. „Noi le-am explicat care sunt păcatele şi care este folosul spovedaniei. Deşi se spovedeau prin bileţele, nu puteau auzi rugăciunile de dezlegare. De asemenea, duhovnicul trebuia să-i sfătuiască în scris“, ne explică el. După prima spovedanie desfăşurată în limba lor, credincioşii neauzitori i-au mărturisit părintelui că este prima dată când simt uşurare şi că abia aşteaptă să înceapă următorul post.
Misiunea pentru surzi - un pas spre împărăţia cerească
Preotul Mihai Prodan, sprijinit de Sectorul de Asistenţă Socială „Diaconia“ al centrului Eparhial Iaşi, împreună cu personalul Fundaţiei „Solidaritate şi Speranţă“ a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în parteneriat cu Organizaţia World Vision, a demarat un şi proiect de cateheze pentru persoanele cu deficienţe de auz şi vorbire. S-a încercat astfel integrarea acestor persoane în societate şi în biserică, întărirea relaţiilor între cei cu deficienţe, dar şi însuşirea limbajului şi a informaţiei religioase necesare mântuirii.
Predicile sunt traduse în limbajul mimico-gestual de Răzvan Petru Aonofriesei, absolvent al aceleiaşi secţii de Teologie de la Piteşti. „Sunt familii şi persoane care au avut un progres spiritual vizibil. Participă frecvent la slujbe, se spovedesc şi primesc împărtăşanie. Biserica nu îşi face decât datoria. Să ştiţi că în această relaţie cu surzii, noi auzitorii suntem cei mai câştigaţi. Prin slujirea pentru ei ni se iartă din păcate şi facem un pas spre împărăţia lui Dumnezeu. Ei n-au nici o vină că sunt aşa. Noi suntem vinovaţi dacă nu-i iubim!“, ne vorbeşte grav părintele Mihai Prodan.
În ultima vreme, Biserica „Sf. Sava“ a intensificat legăturile şi cu Grupul Şcolar pentru persoanele cu deficienţe de auz „Vasile Pavelcu“ din Iaşi, unde preotul merge adesea şi săvârşeşte toate serviciile religioase necesare într-o şcoală, organizează cateheze, tinerii învăţând astfel că Dumnezeu îi iubeşte la fel ca pe ceilalţi semeni ai lor.
Pe lângă localităţile amintite, astăzi, există preoţi pentru comunităţile ortodoxe din mai multe oraşe ale ţării, ca: Timişoara, Craiova, Cluj-Napoca, Galaţi, Alba Iulia, Mioveni, Râmnicu-Vâlcea, Bacău, Piatra Neamţ etc. Cu toate acestea, Comunitatea Surzilor Ortodocşi nu acoperă în întregime membrii filialelor Asociaţiei Naţionale a Surzilor.
▲„Un fel de apostol al surzilor“
De aproximativ şase ani, părintele misionar Mihai Prodan este ajutat în activitatea sa de un tânăr teolog, Raul Ovidiu Vasiliu (foto). Raul a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi şi şi-a dat examenul de capacitate. La scurt timp, însă, s-a îmbolnăvit de meningită. Boala i-a afectat aproape în totalitate auzul, aşa că s-a văzut nevoit să schimbe planul de a se căsători şi de a merge ca preot în parohie. A lucrat vreme de un an ca muncitor necalificat. După ce l-a cunoscut pe părintele Mihai Prodan a realizat că „planul lui Dumnezeu era acela de a mă face un fel de apostol al surzilor“, spune el, cu zâmbetul pe buze. Astăzi face cateheze cu persoanele care au deficienţe de auz şi vorbire, le traduce slujbele. „Ne-am obişnuit să-i privim pe aceşti oameni cu reticenţă. Se simt ca nişte ciudaţi. Foarte multe persoane din cele pe care le-am cunoscut nu s-au născut cu această deficienţă, ci au dobândit-o în urma unor tratamente aplicate greşit, în urma unor boli netratate corespunzător. Ceea ce foarte puţini dintre noi reuşesc să înţeleagă este că surzii au o sensibilitate aparte şi că vin cu toată inima către Dumnezeu. Mulţi dintre auzitori şi-au pierdut această capacitate“, mărturiseşte convins Raul.
▲ S-a obişnuit să fie altfel decât ceilalţi
Rodica Ene s-a apropiat de comunitatea credincioşilor cu deficienţe de auz de la Biserica „Sf. Sava“ din Iaşi în urmă cu patru ani. De atunci, este nelipsită de la slujbe şi foarte ataşată de părintele Mihai Prodan, despre care spune că are inimă mare. A căpătat boala la vârsta de un an, după ce a suferit de meningită. Ne-a mărturisit că a suferit foarte mult în adolescenţă, dar acum s-a obişnuit să fie altfel decât ceilalţi. Nici soţul ei, Gheorghe, nu aude. „El suferă de această boală de la trei ani. Bunica m-a învăţat să mă rog. Dar nu ştiam când trebuie să fac cruce. Nici din slujba de la nuntă nu am înţeles nimic“, ne explică prin semne Rodica.
Acum are 48 de ani, este pensioanară, dar la viaţa ei a fost croitoreasă. Are doi copii sănătoşi - Petronela, de 17 ani, şi George, de 25. Petronela ne-a povestit că a fost o perioadă în care a suferit din cauza infirmităţii părinţilor, dar acum, când a mai crescut, nu îi mai este ruşine cu ei şi îşi însoţeşte mama la biserică. Despre ceea ce trăieşte în timpul slujbelor, Rodica ne-a arătat doar un semn, pe care Raul l-a tradus ca „linişte sufletească“.
▲ Muzica prin semne
De cele mai multe ori, reuşim să pătrundem în profunzimea lucrurilor prin muzică. De aceea, există un cor şi pentru surdo-muţi. Corul „Effatta“, al studenţilor de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfânta Muceniţă Filofteia“ din Piteşti este unic în România şi în lume. Aceşti tineri cântă cu ajutorul mâinilor, fără a folosi limbajul articulat. „Effatta“ înseamnă „Deschide-te“ şi este cuvântul pe care Mântuitorul îl foloseşte la vindecarea unui surdo-mut. Deşi pare greu de crezut, aceşti tineri cântă prin semne, realizând imagini iconice prin care laudă pe Dumnezeu. Cântarea religioasă este un element nou în cultura surzilor. „Estetica muzicală este transpusă într-o estetică a gesturilor, mimicii şi a mişcării. Aceste elemente sunt legate prin sincronizarea perfectă între corişti. Cântecul sufletului se exprimă prin trup, în întregimea lui. Nu este acelaşi lucru cu o vorbire simultană prin semne a mai multor persoane. În plus, este implicată o anume coregrafie, care dă gesturilor o amploare artistică şi potenţează mesajul făcându-l mai uşor de primit. Există aici o îmbinare originală între comunicarea gestuală şi cea estetică a aceluiaşi mesaj. Corala «Effatta» este unică în România şi poate şi în lumea ortodoxă“, explică pr. Constantin Onu pe site-ul oficial al „Effatta“. Pe lângă participarea la acţiunile misionare, corala „Effatta“ a participat la o serie de concerte împreună cu diferite corale clasice şi a fost prezentă şi pe micile ecrane, impresionând pe (tele)spectatori, fie ei surzi sau auzitori.
