A ajunge la Mănăstirea Cozia, din Arhiepiscopia Râmnicului, în ajun de praznic este o adevărată binecuvântare. În dangăt de clopot, mirosul de smirnă și tămâie învăluie într-un mod aproape unic acea limpezime a sufletului ce vine dintr-o dragoste statornică pentru acest minunat altar de închinare. Acest loc profund ancorat în istorie, această oază de spiritualitate, mângâiată de apele Oltului, acest colț de rai vegheat de Muntele Cozia este una din vetrele monastice cele mai autentice ale Olteniei.
Hramul Sfintei Treimi reunește toate trăirile duhovnicești ale monahilor și ale mirenilor veniți de pretutindeni, conturându-se astfel o imensitate ancestrală, îngemănată în sfințenia locului. Alături de toate acestea, obștea este așa cum o știu de o viață, iar părintele Veniamin Luca, starețul mănăstirii, vorbește cu smerenie despre cel mai primitor așezământ monahal de pe aceste meleaguri vâlcene. Pentru mine, lăcașul monastic de la Cozia înseamnă acasă, pe vatra veșniciei creștinismului românesc.
O filă de istorie a acestui lăcaș de voievozi
Cozia este înainte de toate o filă de istorie și ancestrală spiritualitate a acestui neam. De o ţinută spirituală şi monumentală aparte, Mănăstirea Cozia rămâne una dintre cele mai autentice valori ale arhitecturii bisericeşti, o adevărată perlă a Oltului, ce dăinuie de peste 600 de ani pe pământ românesc. Această mănăstire este una din cele mai importante ctitorii ale voievodului Mircea cel Bătrân. În naosul bisericii cu hramul „Sfânta Treime“ este înfățișat Mircea, alături de fiul său, Mihail, iar în stânga se află portretul lui Șerban Cantacuzino. Pronaosul Mănăstirii Cozia, conceput inițial ca o necropolă, adăpostește nu numai mormintele voievodale, ci şi o foarte veche pictură în frescă. Portretele deosebite ale sfinților sunt specifice sihaștrilor care au viețuit în aceste locuri, întreg ansamblul pictural fiind conceput sub semnul particularităților curentului mistic al isihasmului. Mormintele din pronaos, întotdeauna străjuite de flori, reamintesc oricărui pelerin despre dorinţa voievodului-ctitor ca după moarte rămăşiţele sale pământeşti să se odihnească în ctitoria lui, zidirea cea mai de seamă a acestor locuri: „Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418”. În locul acesta mirific, în această vatră monahală a Olteniei, se pare că cerul a coborât pe pământ, iar cei care ajung aici trăiesc sentimentul opririi în loc a timpului în care trăim. În fața bisericii, o fântână emblematică a locului, emană răcoare și mângâiere. Fiecare strop de apă se aseamănă unui cuvânt, fiind pentru mine locul în care am primit mii de cuvinte de învățătură de la bătrânii vetrei monahale de pe malul Oltului.
Citirea neîncetată a Psaltirii, după rânduiala vechilor monahi
Programul liturgic al acestei sfinte mănăstiri se desfășoară după rânduiala tuturor mănăstirilor ortodoxe, dar duhul cozian a sporit credința de rugăciune și priveghere a creștinilor. Părintele Veniamin Luca a venit la Cozia acum 27 de ani, crescând duhovnicește în preajma unor monahi desăvârșiți, arhimandriţii Gamaliil Vaida și Vartolomeu Androni, de la care a deprins toate tainele bunului mers al vieții monastice, ținând întotdeauna cont de sfaturile acestora, conturându-și însă un mod propriu al vieții de obște, aducând un suflu nou al așezământului monastic de la Cozia: „Viața monahală își păstrează rigorile ei, cu care ne-am deprins de-a lungul anilor. În fiecare zi avem slujbă tipic mănăstirească: dimineaţa avem Acatistul, Ceasurile, Sfânta Liturghie zilnic, iar seara, Vecernia și Utrenia. Un lucru nou în viața liturgică a Mănăstirii Cozia este acela al citirii neîncetate a Psaltirii, după rânduiala veche a monahilor de aici, ceea ce pentru obștea mănăstirii noastre este o adevărată binecuvântare. Această rânduială este tipică mănăstirilor mari, programul slujbelor nu suferă din punct de vedere canonic, liturgic se desfăşoară normal, iar ascultările toate sunt acoperite. Mănăstirea este mare, are nevoi speciale, iar noi suntem doar 25 de călugări și, cu toate acestea, ne străduim să păstrăm așa cum se cuvine rânduiala monastică. Cei care își doresc să trăiască monahismul cozian trebuie să se adapteze rânduielilor mănăstirii, dar bucuria duhovnicească este pe măsura nevoințelor”.
Bisericuţa-bolniţă, o bijuterie ce strălucește de sute de ani
Îndreptându-mă către poarta mănăstirii, am simțit o dorință inexplicabilă de a-mi continua drumul în lumea de pace care se identifică cu o gură de rai: bisericuța-bolniță a Mănăstirii Cozia. Am traversat doar, pentru ca imediat să mă las copleșită de liniștea și sfințenia locului în care de atâtea ori am poposit de-a lungul anilor. Am găsit acolo o linişte parcă uitată de lume şi un tărâm al artei, pe care cu mare bucurie l-am explorat. La vremea în care Cozia a fost ctitorită de Mircea cel Bătrân, pământul mănăstirii se afla de o parte și de cealaltă a şoselei care leagă Râmnicu Vâlcea de Sibiu. După ani de zile, un alt mare ctitor, Radu Paisie sau Petru Voievod, a ţinut ca la Cozia să ridice un edificiu unde să se adăpostească cei bolnavi, dar şi o capelă în care preotul să facă slujbe şi să se roage pentru ei. În 1542-1543, acesta a ridicat bisericuţa-bolniţă, care-i impresionează şi astăzi pe cei mai exigenţi vizitatori, ajunşi aici de pe toate meridianele lumii. Stilul arhitectonic este cu certitudine autohton, fiind expresie a stilului muntenesc. Bisericuţa are o formă treflată, iar pereţii exteriori erau înconjuraţi de ocniţe şi rozete de piatră, pe care cineva, din păcate, le-a dat jos. Bisericii îi lipseşte pronaosul, astfel că din pridvorul închis se intră direct în naos. Pictura nu a suferit renovări fundamentale, a mai fost doar consolidată, ca suport, pentru a nu se dezlipi fresca de perete şi-n felul acesta pictura şi-a păstrat prospeţimea şi expresivitatea. Bisericuţa-bolniţă rămâne o bijuterie de netăgăduit, elegantă și zveltă, într-o deosebită armonie arhitecturală, adesea admirată și de vizitatorii care aparțin altor confesiuni. În bisericuţa-bolniţă se oficiază doar Sfânta Liturghie în ziua hramului Sfinţilor Apostoli sau slujbe ocazionale de înmormântare.
„Ca monah trebuie să fii întărit duhovniceşte”
În această perioadă de vară, vremea vacanțelor s-a identificat cu cea a pelerinajelor, iar în incinta mănăstirii te simți ca într-un adevărat furnicar. Pe lângă pelerinii obișnuiți ai mănăstirilor, de această dată, turiști din toate colțurile țării, chiar și de peste hotare, poposesc la Cozia pentru a se închina și a-și încărca sufletul cu limpezimea unui astfel de loc. Manifestându-mi uimirea față de mulțimea de oameni care se închină la această sfântă mănăstire, părintele stareț m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile: „Majoritatea celor care ajung la Cozia sunt atraşi de această oază de frumuseţe şi spiritualitate, dar fiecare îşi are propria trăire, propria chemare. Cu toţii trăiesc bucuria de a păşi în acest spaţiu sacru, pentru ca mai apoi să se poată închina la mormântul lui Mircea cel Bătrân, ctitorul acestei mănăstiri. Se creează astfel o punte spirituală între cei care se roagă şi duhul strămoşilor, care le dă sentimentul de sporire a rugăciunii şi ancestrală temeinicie. Cu siguranţă că acest tumult de vizitatori este uneori în detrimentul vieţii călugăreşti, pentru că, oricât ai fi de riguros şi de puternic, sunt lucruri care, involuntar, ispitesc. Liniştea aceea de care monahul are nevoie este destul de greu de atins la Cozia, tocmai pentru că aceşti vizitatori insistă cu întrebări nevinovate şi-n felul acesta, fără voia lor, te tulbură. Ca monah însă trebuie să fii întărit duhovniceşte, iar obştea noastră are o rânduială care îi dă consecvenţă în ascultare”.
M-am desprins cu greu de locul monastic, simțind cum mă contopesc în duh cu toți cei care au ales pentru rugăciune și priveghere mirificul loc al mănăstirii, aici, între Muntele Cozia și limpezimea nesecată a Oltului.
