Dacă vrei să afli ceva despre sat, caută în palmele țăranului. Aceste icoane pe care sunt zugrăvite cerul, lumina, brazdele de plug, nunțile, bătăile inimii, tăcerile adânci și horele, dar mai ales sufletul omului care poartă chip de pământ. De aceea, „o patrie fără ţărani este orice, dar nu poate să fie ţară!”, cum spune un aforism al lui Girel Barbu. Și, când uneori îl părăsesc fiii, satul rămâne pe loc, cu toate icoanele lui zugrăvite pe miile de palme de peste timp înălțate la Domnul, sau se adună, ca la Crainici, în Mehedinți, înveșnicindu-se în mici muzee locale.
A rămâne în satul în care te-ai născut înseamnă până la urmă a veșnici dimpreună cu el. Chiar și atunci când, împins de nevoi, apuci drumul străinătății. Icoanele despre care vorbeam te țin legat de țară, căci ea poartă și chipul satului tău, în care, așa cum spune un scriitor, „trudit, ţăranul îşi ia concediu doar post-mortem!”. Muzeul sătesc din Crainici, comuna Bala, județul Mehedinți, este plin de asemenea icoane izvodite din palmele țăranilor fără concediu. Orice există acolo, orice privești te umple de taină, te așază într-o rânduială ancestrală care transcende timpul. Poate și de aceea, când intri în muzeu, te simți ca într-o biserică și-ți tot vine să te închini.
Icoana care dă putere
Dorina Crăiniceanu a fost învățătoare 40 de ani în Crainici. Acum se ocupă, voluntar, de muzeul sătesc împreună cu un grup de doamne, cu care desfășoară și alte activități culturale.
„Facem totul cu mult suflet. Eu cred că numele meu de familie are legătură cu numele satului. Într-un act din 1637, în care sunt descrise mai multe iugăre de pământ, apar nume precum Lascu Crăiniceanu. Stră-străbunicul meu a fost preotul Matei Crăiniceanu, înmormântat lângă biserică. Unii spun că numele satului ar veni din sârbă, dar mie îmi place să cred că port numele satului, și ăsta este cel mai frumos lucru”, ne mărturisește aceasta.
Muzeul a fost fondat în 2013 de Dorina Crăiniceanu și de prietena domniei sale, Delia Mladen, idee primită cu entuziasm și de alte doamne din sat, care li s-au alăturat. „Am făcut acest lucru din dorința de a nu se pierde ceea ce avem noi, românii, mai de preț: credința, tradițiile și obiceiurile. Am colecționat mai întâi costume populare, apoi am organizat «Festivalul cozonacilor» și «Claca», formă culturală care cuprinde toate obiceiurile și ceea ce ține de sufletul satului. Am umblat prin podurile caselor vechi, am adunat ce am găsit pe acolo, le-am curățat, le-am recondiționat și le-am expus într-o sală din căminul cultural, unde, în urmă cu vreo 50 de ani, a funcționat o bibliotecă foarte valoroasă, apoi o cârciumă. Noi am transformat cârciuma în muzeu! Exponatele sunt foarte vechi, iar cele din lut chiar personalizate, ele provenind de la Nae Miloșescu, bunicul meu. Avem așadar piese de ceramică, costume populare, un război de țesut, lăzi de zestre, lămpi, ii, icoane, fotografii, unelte casnice și multe altele”, ne spune doamna Dorina Crăiniceanu.
Cel mai mult ține la icoana Sfintei Treimi, descoperită la bunicul său, chiar în ziua sărbătorii. S-a legat de ea, organizând chiar și „Festivalul cozonacilor”, tot în ziua praznicului.
„Noi credem că această icoană ne ocrotește și ne dă forța necesară să continuăm, pentru că noi ne mândrim cu strămoșii noștri, care au fost blânzi, deștepți, inteligenți, muncitori și harnici, calități care s-au transmis și urmașilor. Din generația mea, din fiecare casă era plecat cel puțin câte un copil la studii. Unii au ajuns profesori universitari, alții medici sau ingineri. Eu îmi doresc să înflorească satul nostru, să se dezvolte, mai ales că aici avem izvoare cu apă tămăduitoare, dar care nu sunt, din păcate, valorificate. Ne-a dat Dumnezeu de toate. Numai noi nu suntem în stare să le băgăm în traistă”, ne spune doamna Crăiniceanu.
Privim obiectele, le atingem cu smerenie, căci fiecare dintre ele „duce” în spate o taină, o poveste, un crâmpei de viață, bucăți de sat înveșnicit, lucrare a lui Dumnezeu. Miroase a busuioc uscat, amestecat cu tămâie și tină. Tină arsă, stropită cu apă curată de ploaie, a pâine și vin dospit în ulcele, a straie vechi, țesute în războaie, a vatră cu țăst și prescură, a icoane afumate.
O retrăire a originilor
Ioana Țăpârdea, prietena doamnei învățătoare, calcă desculță prin cameră, ca o țărancă de demult care se sfiește să intre în opinci în biserică. „Îmi place să simt pământul sub tălpi, căci de la el primesc energie. Mă simt mai a locului așa”, ne spune aceasta vorbindu-ne apoi despre „Festivalul cozonacilor”, ajuns la a cincea ediție, manifestare tradițională a gospodinelor din Crainici, despre fasolea bătută, sarmalele cu nuci și cu orez, mâncarea cu prune, pregătite în posturi de sătence. Îi este foarte drag portul local, cârpa sau marama de borangic de pe cap, iubește sărbătorile, când „noi, femeile, încă mai purtăm costumele tradiționale”, și Lăsatul secului de Paști, „când urcăm pe deal, facem focuri mari, în jurul cărora strigăm unii la alții «taxându-ne» reciproc apăcăturile, sau anunțând dorința unor tineri de a se căsători”.
Pentru Florica Martin, cealaltă prietenă a doamnei Crăiniceanu, „costumul național este o retrăire sufletească a originilor. Purtându-l ne întoarcem la rădăcini. Simțim că trăim în acel timp în care se lucra cu ața și cu acul și se îmbrăca în mare cinste și mândrie costumul național. Eu port acum opinci și ciorapi de lână, șorț, dar femeile mai poartă și oprege înguste (catrință în alte locuri). Șorțul este numai negru și brodat, făcut în diferite modele”, ne spune aceasta. Domnia sa ne-a vorbit despre tradiționalii pițărăi, adică colăceii care se dau în seara Ajunului Crăciunului colindătorilor: „Fiecare face pițărăi, apoi ne adunăm în capătul satului, unde vine părintele și îi slujește, se face un foc mare, de la care ne aprindem felinarele din coajă de cireș, apoi plecăm, trecând din casă în casă, până în celălalt capăt al satului cântând colinde. Cine calcă în muzeul nostru simte că intră în sufletul țăranului care lucrează pământul și își coase țoalele. Eu cred că prin acest mic colț de sat tradițional ducem mai departe ceea ce mulți, din păcate, au uitat: rădăcinile noastre, credința, portul, graiul, năframa, țesăturile, tot ce iese din minunatul război de țesut”.
Însoțiți de părintele paroh Daniel Rață, am vizitat apoi satul, cimitirul și biserica veche de peste 200 de ani, cu splendida ei pictură, desprinsă parcă direct din cer. „Ceea ce fac aceste doamne este un lucru foarte bun pentru comunitate. Biserica este dintotdeauna alături de sat, de manifestările și viața lui internă. La Crainici au existat mai multe biserici care au dispărut. Se mai păstrează doar o clopotniță veche de lemn. Cărămida căminului cultural s-a făcut prin arderea bârnelor uneia dintre ele. Se spune că ar mai fi existat chiar și un schit, Crainici, metoc al Mănăstirii Tismana. Nu știm mai mult, pentru că arhiva parohiei s-a pierdut. Eu de multe ori spun că adevărata preoție se face la țară. Aici ești în continuă legătură cu sufletul omului. Din nefericire, în satele Crainici și Sărdănești, în cinci ani, s-au închis 40 de case. Moare omul, se închide casa...”, ne mărturisește acesta.
La Crainici, ca în multe alte sate românești, se închid din ce în ce mai multe case. Satul rămâne însă pe loc pentru că, „În fiecare dimineaţă a istoriei,/ Cu ochii plini de înţelepciune,/ cu mâinile bătătorite de speranţă,/ cu sufletul brăzdat de jertfe,/ cu umerii iluminaţi de izvoare,/ Ţăranul pune în brazdă/sămânţa luminii...”, cum spun versurile lui Costel Zăgan.
