Ștefan Baciu și urmele dorului său la Brașov

Scriitorul Ștefan Baciu (1918-1993) și-a aflat de mult faima în întreaga lume, dar se pare că mai are de așteptat în propria țară. Exilul în care a plecat în 1946 din cauza regimului comunist i-a făcut un mare bine, a ajuns celebru în lumea latino-americană pentru scrisul său, dar și pentru că a dus în acel spațiu poezia suprarealistă și a realizat două lucrări importante: „Antologia poeziei latino-americane” (2 volume, 1974) şi „Antologia poeziei surrealiste latino-americane” (1981). 

În spatele celebrității și al unei vieți împlinite, de profesor universitar și gazetar respectat, scriitor cunoscut, Ștefan Baciu a trăit și dorul sfâșietor de locurile natale și de cei dragi rămași dincoace de Cortina de Fier.

În „casa galbenă fără număr la poartă”, cum îi plăcea poetului să spună, aflată în Brașov pe strada Gheorghe Baiulescu nr. 9, aflăm Muzeul Memorial „Casa Ștefan Baciu”. Din păcate, este organizat doar în câteva camere la parter, deși întregul imobil a fost construit de profesorul Ioan Baciu, tatăl scriitorului, celelalte etaje neputând fi recuperate de statul român de la cei care au devenit proprietari prin „bunăvoința” autorităților comuniste. „Când au venit comu­niștii la putere au împărţit imobilul în unităţi locative şi le-au vândut, iar acum nu mai pot fi recuperate pentru a întregi muzeul. Sora lui, Ioana Mărgineanu, a murit în 2000, dar i-a lăsat testament moral soţului ei, dr. Ovidiu Mărgineanu, să facă tot posibilul să deschidă aici un muzeu pentru fratele ei. A mers de nenumărate ori pe la toate autoritățile până când un şef al comisiei de cultură, de etnie maghiară, a făcut posibilă înfiin­țarea muzeului, ceilalți neînțelegând această necesitate”, povestește istoricul și muzeograful Traian Dumbrăveanu. Practic, Casa Baciu funcționează ca muzeu din 2006 și este secția de literatură a Muzeului „Casa Mureșenilor”. 

Dioptriile poetului tânăr

Ștefan Baciu te privește prin ochelarii cu dioptrii mari din multele fotografii expuse. În unele este „poet tânăr”, așa cum s-a autodefinit în primul său volum, în altele este maturul bronzat de briza Caraibelor. Cel mai mult în muzeul acesta te impresionează însă biblioteca. O mare parte dintre cărți sunt de filosofie, i-au aparținut profesorului Ioan Baciu și au fost definitorii pentru formarea viitorului scriitor atât de prolific și de complex. Alte cărți i-au aparținut surorii poetului, Ioana Mărgineanu, critic de teatru, persoana care s-a ocupat serios de readucerea în circuit a operei fratelui său după 1990. Mobilierul a aparținut familiei. Sunt expuse aproape toate cărțile publicate de Baciu, unele în ediții princeps. Aerul interiorului este plăcut, evocator al atmosferei unor vremuri tihnite, bazate pe alte valori. „În această casă, Else Baciu, mama scriitorului, ţinea multe serate de muzică şi poezie, la care participa protipendada braşoveană. Continuăm și noi tradiția aceasta și organizăm frecvent concerte și evenimente literare”, amintește ghidul nostru. În muzeu pot fi admirate: un tablou pictat de Mira Simian Baciu, altul de Alexandru Baciu, fratele lui Ştefan, o stampă japoneză, iar într-o vitrină sunt coliere aduse din Hawaii în 1982 de sora scriitorului. Pe biroul de lucru se află tăieturi din ziare cu articole scrise de Ștefan Baciu, care în ultimii ani de viață, după moartea soției sale, scria enorm, câte două-trei articole pe zi. Se mai păstrează aici aproape toată corespondența lui cu familia, fotografiile și micile atenții pe care le trimitea din Hawaii. Multe scrisori au fost donate muzeului de personalități care l-au cunoscut, mai ales dintre cei care au trăit și ei în exil. Se cunoaște faptul că era prieten cu scriitorii noștri pribegi și că avea o bogată corespondență literară și amicală cu mulți dintre ei, fiind colaborator la revistele exilului, dar cum, împreună cu soția sa, edita în Hawaii revista „Mèle”, schimbul epistolar era în ambele sensuri. Întreaga colecție „Mèle” a fost achizițio­nată recent și poate fi consultată de doritori. „Ceea ce îmi place foarte mult la Ștefan Baciu este că, deși era atât de departe fizic, sufletește a avut o legătură apropiată cu mama și tatăl lui, fiecare carte scrisă dedicând-o părinților”, spune Traian Dumbrăveanu. Poetul spunea că a plecat dincolo pentru că n-ar fi putut să scrie o poezie cu degetul cenzorului asupra ei, iar scrisul în libertate era totul pentru el.

Dacă poetul își analiza dorul în fel și chip, neascunzân­du-și acest sentiment atât de puternic, încât a scris o serie întreagă de poeme pe această temă (adunate postum într-un volum cu „Radiografia cuvântului dor”), Mira Simian Baciu și-a exprimat altfel dorul de România. A pictat în ultimii ani de viață 92 de tablouri în care apar peisaje românești, reconstituite din amintire cu un lirism fermecător. „Ea și-a pictat jurnalul vieții în acele lucrări”, este de părere muzeograful. În 2019 au fost expuse la Muzeul Memorial „Ștefan Baciu” 32 din acele tablouri, reunite sub titlul „Culorile vieții”. 

Moștenirea și memoria

Manuscrisele din Honolulu ale poetului au fost donate Bibliotecii Academiei Române. Tot ceea ce a aparținut Mirei s-a vândut și s-a instituit Bursa „Mira Simian Baciu” la Universitatea din Honolulu, aşa cum și-a dorit scriitoarea, banii revenind unor studenți merituoși de la secția de literatură franceză, unde a fost profesoară. „Din păcate, statul român, şi asta e şi o durere a noastră, nu a făcut mai nimic pentru memoria soților Baciu. La centenarul nașterii lui Ștefan Baciu, 2018, Academia Română nu a făcut nimic, deşi întreg patrimoniul său este acolo, Uniunea Scriitorilor nu a făcut nimic, în schimb, Universitatea din Honolulu a tipărit numărul 100 din revista «Mèle» (ajunsese la numărul 99 în timpul vieții poetului), pe care i l-a dedicat. În 2020, la centenarul nașterii Mirei, am organizat aici niște conferințe. Anul trecut am avut expoziţia «Ştefan Baciu şi exilul românesc» şi m-am bucurat că la vernisaj au participat Mihaela Albu, Steluţa Pestrea Suciu și Dan Anghelescu, cercetători care s-au ocupat de opera lui în ultimii ani”, a subliniat muzeograful.

Întrucât anul acesta se împlinesc 105 ani de la naştere și 30 de ani de la moartea lui Ștefan, dar și 45 de ani de la moartea Mirei, la Casa Galbenă au loc trimestrial conferințe pe tema exilului românesc, în cadrul cărora se vorbește implicit și despre soții Baciu. În această vară va fi prezentată și la Biblioteca Academiei Române expoziţia „Ştefan Baciu şi exilul românesc”.

Muzeograful este mirat, pe bună dreptate, și de faptul că în „Istoria critică a literaturii române”, publicată în 2019, revăzută și adăugită, Nicolae Manolescu nu l-a inclus și pe Ștefan Baciu: „Înțeleg că înainte de 1989 numele lui era interzis, dar acum?”, se întreabă el. Altă lipsă majoră pe care o semnalează este întârzierea reeditării operei lui Ștefan Baciu în România. „Sunt convins că drepturile de autor sunt ale Academiei Române din moment ce acolo se află întregul său patrimoniu.” În contrapondere, relatează o întâmplare: „Acum câţiva ani a venit la noi un japonez, Yashiro Sakamoto, profesor asociat la Universitatea din Honolulu, care îşi făcea teza de doctorat despre Ştefan Baciu, și ne-a mirat pasiunea cu care umblă pe urmele românului nostru prin lume și tot ce face pentru valorizarea operei lui. El, un japonez...”

Nume de cod „Singureanu“

Istoricul și muzeograful Traian Dumbrăveanu contribuie cât poate la cunoașterea biografiei și operei celui care a locuit cândva în casa acum muzeu: „Am încercat să cercetez dosarul de la CNSAS al lui Ştefan Baciu, pentru că el a avut între 1948 şi 1989 dosar de ­urmărire instrumentat de fosta Securitate, în care i se dăduse numele de cod «Singureanu». Acest dosar este imens. Ce scrie acolo despre el este halucinant și cred că numai în România puteau să creadă acele lucruri... Îl considerau antisemit şi cu convingeri legionare. Cum să fie aşa? El avea rădăcini evreieşti prin mama sa și este știut că la evrei acest lucru e mai puternic decât dacă ar fi fost tatăl lui evreu. În orice caz, comuniștii au făcut tot posibilul să şteargă amintirea numelui lui și a operei lui din România. Securiștii au fost și mai perfizi atunci când au lansat zvonul printre ceilalți români din exil că Baciu ar fi fost trimis acolo ca ofiţer de urmărire”.

În altă ordine de idei, Dumbrăveanu a colaborat cu profesorul Alexandru Ruja de la Timi­șoara la realizarea în 2022 a unei antologii Ștefan Baciu, în colecția „101 poezii” la Editura Academiei Române. 

Catrenele, un mod de a-l descoperi pe poet

Despre modul în care personalitatea lui Ștefan Baciu este descoperită generației de azi prin ceea ce reprezintă spațiul muzeal din Brașov, Traian Dumbrăveanu ne-a povestit: „Eu și colega mea, Roxana Cornea, avem aici multe activităţi cu copiii: scriere creativă, jocuri educative, le facem un mic ghidaj, le vorbim despre Ştefan Baciu. Mă bucur când avem grupuri de elevi de la şcoli şi licee. Când au Şcoala Altfel primim aici vizita a câte șapte grupuri zilnic și facem ateliere despre poezia lui Ştefan Baciu, le vorbim tinerilor despre felul lui de a scrie, iar liceenilor le sugerăm să scrie o poezie după o temă a lui. Am organizat aici un păretar cu 31 de lăcașe în care am pus catrene tipărite pe hârtie, câte unul pentru fiecare a zi a lunii - Baciu a scris peste 1.000 de catrene! - şi fiecare elev trage unul în funcție de ziua de naştere și îl păstrează. Li se pare distractiv, dar este și educativ. Copiii de gimnaziu scriu și ei catrene, iar pentru noi surprizele sunt extraordinare. Pe cei mici de tot îi punem să deseneze ce înţeleg din acel catren. Uneori mergem noi în școli și facem ateliere de literatură și aeromodelism, inclusiv în județ, unde găsim copii extraordinari.” Pasionatul muzeograf le prezintă tinerilor vizitatori ima­ginea copilului Ștefan Baciu, care, de fiecare dată când ieşea cu alți copii la joacă, chiar la fotbal, își lua cu el un carnețel și un creion, pentru că îi plăcea să noteze câte ceva, ca un fel de reporter al jocurilor. Apoi le recomandă volumul de memorialistică „Praful de pe tobă”. Un alt episod interesant din copilăria lui Baciu: fascinat de cartea „Fram, ursul polar”, s-a dus vizavi, unde locuia Cezar Petrescu, să-i declare admirația sa, dar când a intrat în încăperea unde trăia acela și, găsindu-l într-o cameră misterioasă, fără nici un fel de lumină, a rămas foarte intrigat. 

Aviație, istorie și literatură

În ultimii ani, Traian Dumbrăveanu a prins aripi. „Sunt muzeograf aici din 2015. De profesie sunt istoric şi arheolog, dar drumul meu n-a fost de la început în această sferă. Provin dintr-o familie cu tradiţie în aviaţie: tata a fost inginer de aviație, bunicul a făcut parte din primul colectiv de proiectare al Fabricii de Avioane din Braşov şi bineînţeles că şi drumul meu era sortit aviației. Iubeam istoria, îmi doream să fiu arheolog, dar nu m-a băgat nimeni în seamă, așa că am urmat tradiția familiei. În 2009, după 30 de ani în aviație, i-am spus directorului fabricii: «Eu plec de aici, pentru că simt că îmbătrânesc şi nu-mi îndeplinesc visul». M-am dus la Cluj, am făcut Facultatea de Istorie şi Filosofie, apoi masteratul în arheologie, iar acum sunt doctorand. Și așa am ajuns la acest muzeu unde oamenii sunt extraordinari, unde ai idei şi le poți duce mai departe. Într-o zi, tatăl meu mi-a spus: Acum ai ajuns istoric, dar oare mai ai ceva în suflet şi pentru aviaţie? I-am spus: O să mai fac poate ceva pentru asta. Când am ajuns la Muzeul Mureșenilor, directorul mi-a spus că trebuie să mă gândesc ce fel de ateliere pot face cu copiii și tinerii. M-am gândit să fac ceva despre aeromodelism. Căutând în arhive, am găsit infor­mația că Eugeniu Pârvulescu, unul dintre marii noştri piloţi, comandatul Grupului 8 - Vânătoare, pe care îl cunoşteam de când eram copil, era din neamul Mureșenilor. Apoi, am descoperit că sora lui Baciu fusese căsătorită prima oară cu marele pilot Dan Vizanti și amândoi au locuit cinci ani chiar în această casă. În acest fel muzeul nostru este legat şi de aviaţie, iar eu mă simt în elementul meu să îmbin toate aceste lucruri și informații în atelierele cu copiii”, s-a confesat Traian Dumbrăveanu.