Suflete tinere, între zidurile bătrâne de la Arnota

Era sâmbătă seara când am ajuns la Arnota. Căutam să urcăm pe drumul cu multe serpentine care brăzdează în spirală Muntele Căpăţânii. Atunci când eşti la baza lui, mănăstirea din vârf îţi pare aproape, dar odată porniţi spre culme, am pierdut din orizontul vederii Arnota, ctitoria lui Matei Basarab. Dar mănăstirea ne aştepta sus, răbdătoare. Obştea de aici are şaptesprezece maici.

Am trecut de cariera de calcar cu benzile rulante care duc la poale roca albă, smulsă din pântecele muntelui. Mică, frumoasă, înconjurată de corpul de chilii construite recent, mănăstirea se încadrează minunat în peisajul montan. Cerul albastru, verdele copacilor şi al ierbii, biserica şi chiliile albe, cu acoperiş roşu, oferă un spectacol de culori liniştitor şi reconfortant pentru bucureşteanul obişnuit cu pestriţul maşinilor şi al reclamelor ţipătoare, agăţate peste tot.

Ne-a întâmpinat conducătoarea obştii, maica Ambrozia Rucăreanu. Stareţă din februarie 2005, maica este una dintre monahiile care şi-au făcut ucenicia la Mănăstirea Bistriţa, sub îndrumarea maicii Mihaela Tamaş, egumena lavrei unde se află moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul.

Rol de închisoare

Biserica Mănăstirii Arnota, ctitoria lui Matei Basarab, are o istorie tumultuoasă. De la ridicarea ei în 1636, doar începutul a reprezentat un moment înfloritor. A urmat o perioadă de decădere, după care, Vodă Brâncoveanu, pe la 1700, a încercat să readucă lăcaşul la strălucirea lui de odinioară, donând clopotele, uşa de la intrarea în biserică, sculptată în lemn de castan şi catapeteasma din lemn de tei aurit, aflată acum în custodia Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti.

Pe la 1853-1855, mănăstirea a avut parte de consolidare din partea domnitorului Ştirbei Vodă, pentru că edificiul era aproape ruinat de trecerea timpului şi de cutremurul din 1838. Domnitorul însă nu a urmărit un scop duhovnicesc, ci a folosit-o ca închisoare politică. De aceea, incinta se vede mică, strâmtă, pentru că pe Vodă nu îl interesa spaţiul din incinta mănăstirii.

Se păstrează documente potrivit cărora, în jurul anilor 1860, a existat un stareţ care a reuşit înviorarea vieţii monahale, pentru scurt timp.

Între anii 1935-1937, s-au executat alte lucrări de renovare, finalizându-se şi drumul de acces până la mănăstire.

O obşte tânără

Cea mai importantă etapă de reabilitare a Arnotei s-a consumat începând cu anul 2003, pentru că detonările făcute în cariera de calcar, aflată mai jos de mănăstire, au dus la deteriorarea zidurilor. Lucrările de consolidare au demarat din iniţiativa Preasfinţitului Gherasim, Episcopia Râmnicului suportând toate cheltuielile. „Părintele Episcop - povesteşte maica Ambrozia - urca aici în fiecare lună, pentru a vedea în ce stadiu se află lucrările, de ce mai este nevoie pe şantier şi pot spune că este mănăstirea sa de suflet“.

De la întemeiere până în 2003, în mănăstire au slujit monahi. Pentru că în 2001 mai erau doar doi călugări, Preasfinţitul Gherasim a hotărât să facă o schimbare şi a transformat Arnota în mănăstire de maici. În 2001, au urcat aici 6 maici de la Mănăstirea Bistriţa, dar acum, obştea cuprinde şi maici călugărite la Arnota.

La început, a fost metoc al Bistriţei, iar din 2005, când a fost numită prima stareţă, ea a devenit independentă. În prezent, la Arnota vieţuiesc şaptesprezece maici. Este o obşte tânără, inimoasă şi disciplinată.

Pe lângă slujbele de peste zi, maicile mai au în grijă o gospodărie cu animale, o mică grădină şi ateliere de sculptură şi broderie. Aici se confecţionează cruci, metanii, iar în atelierul de broderie se lucrează veşminte clericale. Întrucât corpul de chilii este deja terminat, maicile au decis să construiască un paraclis. Pentru pictura acestuia s-a apelat la sprijinul Departamentului Cultelor, care ajută financiar acest proiect.

În această vară vor începe lucrările de pictură la paraclis unde se vor săvârşi majoritatea slujbelor pentru a proteja de fum fresca bisericii care este restaurată de curând.

Moaştele călătoare

Matei Basarab, atunci când a construit mănăstirea, a dăruit o raclă cu părticele din sfintele moaşte, ferecată în aur şi argint, împodobită cu pietre preţioase.

Din păcate, şi ele au avut o istorie zbuciumată. Pe la 1886, o nepoată a domnitorului Constantin Brâncoveanu, Safta Brâncoveanu, a trecut pe la Arnota şi s-a închinat la moaştele pe care le adăpostea mănăstirea. Văzând starea deplorabilă a acesteia, ea a luat cu sine sicriaşul cu sfintele odoare, ducându-l la Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti. De acolo, ele au fost luate şi au ajuns în Rusia, odată cu tezaurul României, cedat sovieticilor ca despăgubiri percepute Statului român în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Cum pe ruşi nu-i interesau sfintele moaşte, ci ferecătura, care avea o valoare foarte mare, ele au fost returnate. O parte din moaşte a ajuns la Muzeul de Artă din Bucureşti. Datorită unei legi apărute în 2001, muzeul a fost obligat să restituie moaştele, dar la Arnota nu au ajuns decât cele fără ferecătură, a doi sfinţi: Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Cuvioasa Paraskevi din Grecia.

Moaşte aparţinând Sfintei Marina, Sfântului Apostol Filip şi Sfântului Mihail, episcopul Sinadelor, au fost trimise în 1986 Mănăstirii Hurez, la cererea maicilor de acolo. Racla donată de Matei Basarab mai conţinea rămăşiţele pământeşti ale Sfinţilor Atanasie şi Chiril, dar nu se mai cunoaşte locul unde se află acum. Nici moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, deţinute de Mănăstirea Arnota, n-au mai putut fi găsite. În schimb, maica stareţă de la Bistriţa a oferit, ca binecuvântare şi ocrotire monahiilor care, în 2001, au urcat la Arnota, un deget al Sfântului Grigorie Decapolitul.

▲ Povestea stareţei de la Arnota

Stareţa Mănăstirii Arnota a fost director de vânzări la cea mai mare întreprindere de mobilă din ţară.

Despre venirea în mănăstire, maica Ambrozia Rucăreanu ne-a povestit: „Gândul de a deveni monahie a venit treptat, dar când hotărârea a fost luată, nu a durat mult timp până s-a împlinit. Aşa cum spunea şi Cuviosul Efrem, de la Muntele Athos: «Dumnezeu vine, cheamă, strigă în inima ta. Dacă tu Îl refuzi, El mai încearcă o dată, te mai cheamă, iar dacă nu răspunzi nici acum, te lasă».

Nu eu L-am ales pe Dumnezeu, ci El m-a ales pe mine. Mergând pe la mai multe mănăstiri, într-o primă fază nici nu mă gândeam la rămânerea definitivă în monahism.

M-am dus la duhovnicul meu, căruia i-am spus hotărârea mea. S-a bucurat. Probabil aştepta acest lucru. Am stabilit 40 de zile de post şi rugăciune, pentru a mi se limpezi gândurile. După aceea, am plecat la mănăstirea pe care o alesesem. Am vorbit cu maica stareţă, îmi aduc aminte ca astăzi. Maicile ieşeau de la Priveghere şi, întâlnindu-mă, stareţa mi-a spus: «Când vii la noi?» «Păi... acum», le-am răspuns.

Acestea s-au întâmplat în primăvara lui 2001, de Rusalii.

Aşa am intrat ca soră la Mănăstirea Jgheaburi, din Râmnicu Vâlcea, o mănăstire mică, mai retrasă.

„Vei simţi că ai venit degeaba la mănăstire“

Eu sunt născută în Constanţa. După facultate, rămânând în Bucureşti, aveam nevoie de bani ca să mă întreţin, să-mi plătesc chiria… A trebuit să-mi găsesc un serviciu bun, pentru a face faţă cheltuielilor. La început, mă hotărâsem să intru în învăţământ. Eram hotărâtă să dau examenele de titularizare, dar am întâlnit o colegă care mi-a propus un post mai bun, la o cunoscută întreprindere de mobilă din România. Dar job-urile bune mănâncă timp mult.

Acum, uitându-mă la lumea de astăzi, îmi dau seama că aveam chiar mult timp liber. Dar simţeam cum acordam mai mult timp serviciului decât lui Dumnezeu. Mă gândeam că, la Judecată, Hristos mă va întreba: «Ce ai făcut pentru Mine?» Răspunsul meu ar fi fost: «Am vândut mobilă». Nici măcar nu o făceam pentru Dumnezeu, pentru că îmi luam plată.

Mi-a fost greu când am intrat în mănăstire, pentru că, până atunci, lumea mea era alta. Părintele Arsenie, duhovnicul meu, mi-a spus: «Primul lucru care îţi va părea ciudat este acela că ai venit degeaba la mănăstire. Că nu ai nici un rost. Că nimeni nu are nevoie de tine şi că nu foloseşti la nimic». Obişnuită până atunci să fiu mereu pe teren, cu activitate permanentă, a fost dificil pentru început. Dar, cu răbdare, acestea toate au trecut. Cred că nu există cale în viaţă care să nu presupună o luptă“, încheie senină maica Ambrozia.

▲ Salvat de un arnăut, Matei Basarab zideşte Mănăstirea Arnota

Arnota, atestată documentar prima dată la 11 iulie 1636, a fost ridicată de domnitorul Matei Basarab, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că a scăpat cu viaţă în urma unei lupte pierdute cu turcii. Tradiţia spune că Vodă, urmărit de inamicii lui, s-ar fi retras pe plaiurile Vâlcii, în Munţii Arnotei, refugiindu-se în rogozul unui mic lac. Schimbând hainele cu un arnăut care era în oastea sa, a reuşit să scape din urmărirea turcilor. De aceea, mănăstirea a primit acest nume de la arnăutul care a salvat viaţa lui Vodă. Matei Basarab a iubit foarte mult acest loc. A dorit ca biserica construită de el pe vârf de munte să fie necropola familiei. Dar dorinţa lui nu s-a împlinit de la început. El a murit în 1654, la Târgovişte, în condiţii grele, fiind bolnav, şi a fost îngropat alături de soţia sa, doamna Elina, în Biserica Domnească din capitala Ţării Româneşti. La patru ani de la moartea domnitorului, avea loc răscoala seimenilor, în timpul căreia au fost profanate mormintele voievodale. Văzând această nelegiuire, Mihnea al III-lea a hotărât strămutarea osemintelor voievodului în Biserica Arnotei, unde a dorit Basarab să se odihnească el şi familia sa.

Inscripţia de pe piatra mormântului lui Matei Vodă, sculptată în marmură albă de artistul transilvănean Elias Nicolai la 1659, exprimă cel mai bine portretul acestui mare ctitor muntean: „Aici zace Matei Basarab, cu mila lui Dumnezeu odinioară stăpân şi Domn al Ţării Româneşti, bărbat înţelept, îndurător şi milostiv, întemeietor şi înnoitor a multe biserici şi mănăstiri; niciodată biruit, ci biruitor şi a multe învingeri învingător preaslăvit…“