Acest articol îşi propune să aducă un alt exemplu despre lumea care se ascunde în spatele unor cuvinte. Cuvinte obişnuite, concrete şi finite, care ascund în spatele lor poveşti de viaţă.
Dacă am şti să ascultăm şi ceea ce nu spunem, ne-am înţelege mult mai uşor, iar drumul nostru ar dobândi o nouă coerenţă şi poate o abordare mai blândă şi mai delicată. Pentru că în cuvintele noastre sunt culori din suflet, culori date de dorinţe, dureri nevindecate, credinţe, amintiri, speranţe. Dar şi răspunsuri, foarte multe răspunsuri, de la noi, pentru noi înşine.
Când mi-a spus că nu îşi găseşte o mulţumire statornică în nici o relaţie din viaţa sa, C.I. avea 34 de ani. Că îşi doreşte şi caută încă o prietenie prin care să simtă acea împlinire, pe care în alt fel nu a putut să o atingă. Rugată să detalieze cum anume înţelege împlinirea despre care vorbeşte, a spus în multe cuvinte că are nevoie de cineva care să-i respecte, să-i recunoască şi să se potrivească ritmului ei interior, care-i poate trezi în suflet fascinaţie, dorinţă, respect, mister, căutare, speranţă, credinţă, feminitate, copilul interior, mama, iubita etc., doar fiind ceea ce este şi respectând un dans de stări cu sufletul său, adică un fel de potrivire la răspuns, la aşteptări, la ritm. A adăugat că vrea să fie privită într-un anume fel, care îi arată că e văzută ca ceea ce este şi că ea este cea mai importantă pentru celălalt. Întrebată cum este cineva care este "cel mai important", C. I. a răspuns că "cel mai important este cineva care nu aşteaptă" iubirea, atenţia, grija, recunoaşterea şi dorinţa din partea celorlalţi, care o primeşte natural, fără să o mai aştepte. Din discuţii s-a relevat astfel că, deşi era la o vârsta adultă, ea intra într-o relaţie cu aşteptări din copilărie, deoarece în această perioadă de vârstă nevoile afective nu i-au fost implinite într-un un mod constant, suficient şi sănătos.
"Dacă sunt cea mai importantă voi fi iubită"
Copilul a înţeles că "dacă ar fi cea mai importantă", aceste necesităţi afective care sunt vitale şi-ar găsi un răspuns. Acest raţionament a apărut în urma unor mici succese, prin care a observat că dacă "lua note bune, era cea mai bună la şcoală, făcea ceva deosebit", primea aprecierile şi atenţia de care avea atâta nevoie. Astfel s-a născut o credinţă: "dacă sunt cea mai importantă voi fi iubită", credinţă care generează constant scenarii în care persoana devine cu adevărat importantă într-un cerc de prieteni, la serviciu, în familie, aproape oriunde apare, tocmai pentru a-şi împlini nevoile afective. Cu toate acestea, metoda nu merge cu adevărat şi ea se află permanent într-o căutare, pentru că, deşi este importantă, cumva asta nu o face fericită.
Cum se lucrează cu o astfel de programare care creează o hartă de comportament în mintea noastră? Se văd avantajele, dezavantajele, scopul experienţei în sine şi se schimbă credinţa, printr-o redecizie făcută acum, în prezent. Credinţele, oricât de vechi, se pot transforma, dacă dorim schimbarea şi ne asumăm această responsabilitate.
Avantajele credinţei de a avea nevoie să fie importantă au fost că persoana a căutat permanent să se remarce prin rezultate deosebite, să îşi cultive valoarea proprie. Are un statut real câştigat prin studiu, principii morale, s-a perfecţionat constant, s-a căutat pe sine, darurile proprii şi le-a pus într-un mod unic în valoare. Este azi ceea ce este şi datorită acestei credinţe. A cunoscut persoane noi şi interesante care aparent puteau să fie un răspuns şi o vindecare.
Dar din păcate, credinţa, deşi largă, este totuşi limitatoare, pentru că i-a şablonat relaţiile într-un cadru de aşteptări imense, nerealiste, care probabil nu pot fi împlinite de nici un om. Cum ar trebui să fie persoana care să-i intuiască acest ocean de nevoi interioare, cel mai adesea exprimate imprecis, chiar în cuvinte concrete, dar care ascund poveşti nespuse, să-i simtă ritmul interior, să-i răspundă mereu şi perfect acelor necesităţi adânci şi dureroase. În plus, nu s-a putut trăi cu adevarat pe sine însăşi, în acea încercare neliniştită de a fi mereu importantă într-o relaţie. Oare cum ar fi fost ea fără această credinţă? Viaţa s-a transformat într-o aşteptare constantă de ceva, de cineva, care, odată găsit, să dea un răspuns acestui dor permanent. Aşteptarea a fost atât de dureroasă încât C.I. afirmă că azi nu mai suportă să se pună conştient în poziţia de a aştepta orice, că "urăşte această aşteptare".
Doar Dumnezeu este răspunsul care umple şi vindecă
Robert Goulding în "Schimbând vieţi prin terapia redeciziei" spune că e foarte util în vindecare să punem în scenă un dialog în care noi, cei de acum, ne vorbim nouă din trecut. Ne explicăm cu blândeţe, poate şi cu umor, în stilul propriu fiecăruia, că înţelegem ceea ce ne-a determinat atunci să gândim astfel, că ne înţelegem nevoia de iubire, dar că nu este necesar să ne punem viaţa în slujba ţelului de a fi "cel mai important". Că suntem importanţi prin ceea ce suntem, prin faptul că trăim, că suntem o creaţie minunată, suntem unici, irepetabili şi că vrem să acceptăm această unicitate, indiferent cum se manifestă ea, pentru că în fapt ne dorim pe noi.
Acest dialog în care ne vedem şi ne explicăm chiar nouă avantajele şi dezavantajele credinţei de viaţă s-a demonstrat că are un rol foarte important în terapie.
Implică înţelegere, iertare şi acceptare. Iar pentru integrarea experienţei este foarte important sensul experienţei de viaţă trăite prin intermediul credinţei.
Pentru cazul prezentat în acest articol, sensul descoperit a fost că "nici un om nu îmi poate răspunde acestei nevoi şi doar Dumnezeu este răspunsul care umple şi vindecă". Acest drum a dus persoana la un adevăr obţinut prin experienţa concretă, trăită cu durere şi pasiune, la un adevăr care nu se mai ia de la ea. În plus, a dus la iertarea trecutului, la eliberarea de şabloanele relaţionale în care ceilalţi puteau fi văzuţi ca ceea ce erau, în frumuseţea unicităţii lor, nu ca ingrediente trunchiate pentru nevoi nespuse.
Deci mergând cu răbdare în spatele unor cuvinte, se poate descoperi o poveste de viaţă care, înţeleasă, ne scoate la lumina pe care o căutăm.
