Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Sănătate „A fi medic în România este calea mea”

„A fi medic în România este calea mea”

Un articol de: Ștefana Totorcea - 07 Noi, 2019

Mulți pleacă în afară cu gândul să rămână. Dr. Dana Paula Georgescu, medic radiolog, a plecat doar cu gândul de a-și achita mai ușor casa cumpărată în țară. Dorul de România o chema adesea înapoi. Și, cu cât i-a fost mai bine în Franța, cu atât și-a pus mai serios întrebarea dacă se vede trăind pe Valea Loarei tot restul vieții. În mod surprinzător, răspunsul pe care și l-a dat a fost nu. S-a întors pentru familie, pentru locul natal și cu conștiința faptului că poate oferi ceva societății românești prin experiența dobândită în Franța.

Când a ajuns în Franța, în 2011, a fost primită bine la noul loc de muncă, un spital local care, în decurs de numai câteva luni, a fost dotat cu două ecografe, mamograf, tomograf nou și serviciu de radiologie convențională. Tocmai se adoptase o politică de dezvoltare a centrelor medicale locale, pentru a degreva de pacienți marile spitale universitare. „Renunțaseră la ideea de a desființa micile centre din provincie. Au realizat că se supraaglomerau marile spitale universitare și scădea calitatea actului medical”, explică Dana Paula Georgescu. „În România medicii au foarte mulți pacienți de consultat și există presiunea timpului acordat fiecăruia. În schimb, în Franța și în alte țări din Vest, s-a instituit un anumit interval orar pentru fiecare consultație. Nu te obligă nimeni să vezi mai mulți pacienți. Secretul este calea de mijloc, dar este destul de greu”, mai spune ea.

Sosirea în Franța

La noul loc de muncă avea la dispoziție aparate cel puțin la fel de bune sau chiar mai bune decât cele de la un mare spital public din capitala României. „În Franța, aceste achiziții se finanțează parțial de la bugetul de stat, parțial de la bugetele locale și într-o mare parte din donații particulare. Ei au perfecționat un sistem care încurajează persoane private să doneze sume importante pentru dotarea acestor centre”, spune ea. La micul spital local erau doar doi medici radiologi, două românce obișnuite să lucreze ceva mai mult decât radiologii francezi. „Obișnuite din România să lucrăm ceva mai mult, făceam și ore suplimentare”, povestește ea. „În câțiva ani, am reușit să punem pe picioare secția de imagistică, beneficiind de deplina susținere a conducerii.”

Francezii, deși sunt mai reticenți cu străinii, au primit-o bine. „Am avut ajutor în toate problemele cu care m-am confruntat. De exemplu, închiriasem o casă cu un teren de 2.000 de metri pătrați și a venit și ziua în care trebuia să tund iarba. Nu mai făcusem așa ceva în viața mea, iar instrucțiunile nu păreau să ajute”, își amintește ea. Un vecin a sărit să o ajute. Altădată, o persoană pe care abia o cunoscuse a ajutat-o cu niște aprobări de la Ministerul Sănătății. Aceasta i-a spus: „Noi te ajutăm, pentru că ești necesară în sistem, dar să știi că vei fi de-a noastră abia peste 15-20 de ani”.

Dorul de țară

Nici ea nu se prea grăbea să devină franțuzoaică get-beget. Alegea mereu recuperarea, nu plata orelor suplimentare, și venea în România cam o dată la două-trei luni. După trei ani, era deja integrată în scara ierarhică. „Dar, chiar dacă totul era bine, a început un dor de casă puternic, pentru că acolo îți lipsesc niște lucruri esențiale”. Unul dintre acestea era o comunitate ortodoxă. Își vizita periodic duhovnicul din România, iar în Franța asculta slujbele la radio, însă lipsa participării efective la slujbe era apăsătoare. După doi ani, a descoperit o bisericuță la Poitiers, unde slujea un preot trecut de la catolicism la Ortodoxie. „Era foarte blând și dornic să aprofundeze tainele Ortodoxiei. Congregația sa, formată din români și ruși, se aduna de departe pentru slujbele în franceză”, își amintește medicul. „Părintele rostea și câteva cuvinte în română, ceea ce mă impresiona în mod deosebit. Dar nu mă detașasem de România, unde continuam să merg pentru a mă spovedi și împărtăși”, povestește românca.

Și îi mai lipsea ceva: familia. Îi chema periodic pe părinți și frați să o viziteze. „Ar fi putut locui la mine, dar nu s-au putut adapta. Veneau doar în vizită. Mai ales surorii mele i-ar fi fost util să rămână, pentru că în Franța au niște centre foarte bune pentru oamenii cu probleme ca ale ei”, povestește ea. Cu șase ani mai mică, sora ei se născuse cu cordonul ombilical în jurul gâtului și se asfixiase la naștere. Au aflat că avea probleme doar după ce împlinise zece luni și a început să aibă convulsii. A fost diagnosticată abia pe la doi ani. „Acum este un adult cu o minte de copil, deși are o memorie excepțională”, spune medicul. 

În România nu există centre de socializare pentru astfel de persoane. În Franța erau însă foarte multe. „Persoanele ca ea se plictisesc repede, nu au răbdare să ducă la sfârșit o activitate. Trebuie să știi să-i îndrumi”, explică românca. „Aveam un centru de acest tip chiar lângă spitalul meu. Adesea vedeam pe fereastră cu câtă răbdare voluntarii stăteau ore alături de astfel de persoane, până când ele duceau la capăt o activitate simplă ca sădirea unei flori”. În România, această cultură a voluntariatului abia începe să se dezvolte.

Inspirația unui medic

Din păcate, sora cea mică nu a putut învăța limba și nu s-a putut integra în Franța. Dana Paula Georgescu ar fi vrut să poată face mai mult pentru ea. „Încă din copilărie nu a fost ușor să avem grijă de ea, dar eu, mama și fratele meu mai mic cu un an am învățat să o facem. Eu am avut întotdeauna o atitudine protectoare față de ea, o adoptasem ca pe fetița mea”, povestește românca. „Ea a fost o inspirație pentru mine. Am vrut să fiu medic ca să o fac bine pe ea. Mai târziu aveam să aflu că îmi doream mai mult decât se putea”, mai spune ea. 

Cu toate problemele pe care le-au avut cu fetița lor cea mică, familia nu regretă nicio clipă că au avut-o. „Cel mai mare merit este al mamei. Este foarte blândă și a dat multă energie pozitivă. De la ea am preluat atitudinea pozitivă, blândă, răbdarea. La educarea răbdării mele a contribuit și faptul că a trebuit să am grijă de sora mea. Trebuia să fim cu toții răbdători”, spune Dana Paula Georgescu. „Chiar cred că ea a ajutat la transformarea membrilor familiei în niște oameni mai buni. Deși acum fiecare are viața lui, simt că rămânem o familie și ne putem sprijini unul pe celălalt. Familia este mai mult decât un prieten, e exercițiul profund al comuniunii.” 

„Trebuie să te cunoști pe tine”

Decizia de a se întoarce în România a luat-o când și-a dat seama că nu se vede locuind acolo nici măcar pe termen mediu, cu atât mai puțin pentru totdeauna. „Trebuie să te cunoști pe tine ca să poți merge mai departe. Chiar dacă în Franța viața este mult mai tihnită comparativ cu agitația din România, mie îmi lipsea atmo­sfera din țara noastră”. 

Când un medic român care a lucrat în SUA i-a spus că vrea să facă un spital privat în România și i-a propus să facă parte din viitoarea echipă, ea a răspuns afirmativ. Lucrurile se mai schimbaseră în țară, iar după ani de specializări în Franța, și-a dat seama că își putea pune expertiza și la dispoziția pacienților din România. Mai cunoaște doi medici reveniţi în ţară, ca ea, care au abordări inovative și se bucură de succes. 

Dar sunt și mulți medici români care nu dau semne că se vor mai întoarce din Franța, unde „ai mai multă siguranță și nu este atâta stres și presiune pe medici”, explică ea. Între timp, Dana Paula Georgescu își urmează calea, care este una a credinței împletite cu știința. „Am încredere că meseria pe care mi-am ales-o mi-a fost dată cu un scop, iar eu trebuie să ofer ceva mai departe. Mă rog să nu fac rău fără voie, pentru că sunt un simplu om, și sper ca Dumnezeu să mă ajute în acest scop. Aceasta este calea mea”, încheie ea. 

Citeşte mai multe despre:   sanatate