Cuvintele şi gesturile medicului sunt esenţiale pentru psihicul bolnavului

Din timpuri imemoriale, au existat în comunităţi indivizi care îşi tămăduiau semenii utilizând remedii vegetale, manipulări fizice şi gesturi rituale. Acestea din urmă aveau, uneori, un caracter mistic (de exemplu, practicile şamanice sau descântecele rostite în timpul administrării leacurilor), alteori erau mai aproape de realitate.

În timp, ele au evoluat şi s-au perfecţionat, luând forme moderne, cum ar fi, de pildă, utilizarea muzicii de relaxare pentru combaterea durerii în cabinetele stomatologice. Succesul unor astfel de tehnici depinde de gradul de anxietate al pacientului, dar, mai ales, de carisma medicului.

După dicţionar, carisma (sau harisma) provine din latinescul charismata, care înseamnă „dar“ şi are două sensuri:

- dar sau virtute împărtăşită de Duhul Sfânt unor persoane, cum ar fi darul înţelepciunii, al vindecării, al prorocirii, al tălmăcirii de limbi; poate fi permanentă sau temporară;

- calitate care permite posesorului să-şi exercite ascendentul sau autoritatea asupra unui grup.

În contextul prezentării de faţă, carisma implică acţiunile şi comportamentul clinicianului în vederea amplificării eficacităţii tratamentului. Există dovezi care atestă că aceste mecanisme, aparent nespecifice, pot totuşi influenţa pozitiv tratamentul. Cercetări efectuate la mijlocul secolului trecut au demonstrat rezultate diferite (analgezie/lipsă de analgezie) la morfină, în funcţie de persoana care administra tratamentul.

Pentru a se deosebi acest fapt de efectul placebo clasic (obţinerea efectului prin folosirea unor forme farmaceutice identice, dar lipsite de substanţă activă) s-a introdus termenul de iatroplacebogeneză (IPG), care descrie efectul doctorului asupra reuşitei tratamentului. Acest termen cuprinde, la rândul său, două tipuri de IPG:

- tipul direct, care rezultă din comportamentul conştient al medicului, care oferă pacientului explicaţii despre medicamente sau despre desfăşurarea operaţiei la care va fi supus;

- tipul indirect, care cuprinde comportamentul inconştient, ce poate influenţa pacientul care este atent şi sensibil la orice gest al tămăduitorului său.

Este esenţial pentru un pacient care aşteaptă să fie operat să aibă încredere în chirurg şi în anestezist.

De aceea, cuvintele şi gesturile de dincolo de cuvinte sunt esenţiale pentru psihicul bolnavului. Aici se pune în valoare carisma doctorului şi aşa se explică preferinţa bolnavilor pentru un chirurg sau altul (deşi ambii pot fi buni operatori). Evident, şi pacientul (cu particularităţile sale socio-culturale) este un factor decisiv în această ecuaţie, care include şi doctorul şi care formează „relaţia doctor-pacient“. Referindu-se la acest parteneriat, Evans, un cercetător britanic, a subliniat clar rolul clinicianului în placebo-analgezie: „Convingerea doctorului asupra eficacităţii unui medicament ce calmează durerea constituie un mediator puternic al eficacităţii terapeutice şi datorită capacităţii sale de a controla relaţia medic-pacient“.

Pe de altă parte, scepticismul terapeutului privitor la valoarea medicamentului, plictiseala sau dezinteresul faţă de pacient pot genera eşecuri terapeutice chiar în cazul în care medicamentul posedă calităţi analgezice certe, demonstrate în timp pe mai multe grupe de populaţie şi în mai multe ţări. (O.M.)