Leacuri bizare

Suntem asaltaţi, de aproape toate canalele de televiziune sau de către revistele pentru femei, cu informaţii în exces, dar nu întotdeauna corecte, despre calităţile terapeutice ale remediilor vegetale. Fie că se numeşte produs fitoterapeutic sau produs naturist, reclama depăşeşte de cele mai multe ori adevăratele calităţi ale plantei sau amestecului de plante lăudat.

Dar, leacurile nu sunt numai de natură vegetală, ci şi de natură animală sau minerală. Vă voi prezenta în continuare câteva aspecte istorice ale unor astfel de remedii. Încă din timpul Imperiului Roman, Pliniu cel Bătrân scria că dacă fierbi înăbuşit şi mănânci un cocoşel roşu vei fi protejat de animale sălbatice şi te vei simţi mult mai puternic. În Evul Mediu, tot pentru întărirea organismului, se utiliza, pe teritoriul Marii Britanii, un amestec format din cocoşel fiert şi un fel de bere mai tare (ale), tot în ideea întăririi organismului.

Chimicalele şi mineralele au fost folosite, de asemenea, din cele mai vechi timpuri. Elveţianul Paracelsus, care a trăit în prima jumătate a secolului al XVI-lea, era specialist în alchimie şi astrologie, chirurg şi terapeut. El a scris foarte mult, oferind reţete de natură chimică în farmacopeea timpului său. El a fost primul care a utilizat mercurul în tratamentul sifilisului, o boală foarte răspândită în Evul Mediu.

Aurul a fost utilizat ca medicament în Egiptul Antic, în India şi China. Chinezii îl foloseau pentru tratamentul variolei şi al varicelei. Faptul că aurul nu este un metal reactiv a permis utilizarea sa în implanturi şi compuşii de aur sunt utilizaţi şi astăzi în tratamentul artritelor reumatoide. Un tratament neobişnuit cu aur se foloseşte în lagoftalmos (imposibilitatea de a închide complet ochii). În această condiţie se implantează în pleoapa superioară mici bucăţele de aur, pentru a o face mai grea şi a permite astfel închiderea completă a ochiului.

Perlele au fost folosite ca medicament în India, China şi chiar în Europa. În China, praful de perle era ingerat pentru detoxifierea organismului, curăţarea ficatului, diminuarea stresului şi pentru răguşeală. În Europa Medievală perlele erau folosite pentru terapia melancoliei, a palpitaţiilor, a epilepsiei şi a demenţei senile.

Cu cât erau mai bizare şi extravagante aceste leacuri, cu atât se credea că sunt mai eficiente, mai ales că erau şi foarte scumpe, când cuprindeau aur şi perle. Una dintre reţetele care circula în secolul al XVII-lea conţinea aspic de carne de viperă, coral roşu pisat, migdale şi flori proaspete de urzică moartă, cu care era tratat diabetul, evident fără prea mare succes.

O altă reţetă complexă şi care a evoluat în timp a fost cea a leacului numit teriac. Legenda spune că primul ei autor ar fi fost regele Mitridate al VI-lea din Pont, care era pasionat de găsirea de antidoturi pentru otrăvurile existente în acea epocă. El a amestecat toate aceste antidoturi şi le-a adăugat miere pentru corecţia gustului. Acest amestec numit mitridatum conţinea în jur de 50 de ingrediente. Regele lua din el în fiecare zi, pentru că se temea să nu fie otrăvit. Se pare că era eficient, deoarece când, înfrânt de către generalul roman Pompeius, a încercat să se otrăvească, otrava nu avut niciun efect asupra sa.

Ulterior, teriacul s-a îmbogăţit cu noi ingrediente (64 în total), cum ar fi carnea fermentată de viperă şi opiul. Toate acestea trebuiau să fie maturate cel puţin un an. Prepararea acestei mixturi (sub formă de sirop sau capsule) devenise un fel de ceremonie şi nu putea fi efectuată decât de către persoane care primiseră aprobare pentru aceasta. Din această cauză, produsul final era extrem de scump şi nu şi-l permiteau decât cei bogaţi. La început, reţeta era un secret al veneţienilor, dar ea a fost apoi sustrasă şi făcută publică de către un farmacist francez în 1668.

Mai sceptic, doctorul londonez Heberden a scris în 1745 că teriacul nu are alt efect decât transpiraţia. Cu toate acestea, reţeta a fost utlizată în Franţa până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Cercetătorii moderni consideră că prin conţinutul său teriacul avea totuşi activitate antiinflamatorie, antifebrilă, antitusivă, antidiareică şi, datorită opiului, calma şi durerile.