Medicina translaţională

De câţiva ani, în lumea medicală circulă un nou concept: medicina translaţională. Ce înseamnă asta? Este vorba despre transferarea mai rapidă a cunoştinţelor obţinute din studiul pe animale, spre medicina clinică. Acest proces are în vedere atât îmbunătăţirea posibilităţilor de diagnostic, cât şi o terapie mai eficientă şi cu mai puţine efecte adverse pentru pacienţi.

Iată câteva exemple ilustrative pentru cele arătate mai sus:

O echipă de cercetători francezi de la Universitatea din Provence a pus la punct o metodă de diagnostic bazată pe observarea unei picături de sânge uscat. Modificările observate permit punerea diagnosticului de anemie, dar şi de hiperlipidemie (niveluri crescute de grăsimi în sânge). Se fac cercetări şi pentru diagnosticarea altor afecţiuni în acelaşi mod;

Plecând de la observaţia că unele maimuţe sunt rezistente la virusul HIV, cercetătorii au descoperit că acest fapt se datorează prezenţei unei proteine TRIM5, prezentă în celulele infectate. Când virusul pătrunde într-o celulă, proteina menţionată se fixează pe anvelopa virusului şi îl împiedică să se înmulţească. Concomitent, sunt stimulate mai multe gene implicate în imunitate, ceea ce are drept consecinţă eliminarea celulei infectate. Cercetătorii elveţieni au dovedit că şi la om există această proteină, dar are o putere de fixare a virusului mai slabă. În prezent, se efectuează experimente pentru a stimula această capacitate de fixare, cu scopul de a determina şi la om rezistenţă la virusul care provoacă maladia SIDA;

- studii efectuate în paralel în Franţa şi SUA au arătat că o alternativă pozitivă pentru operaţia de apendicită este tratamentul cu antibiotice. Dacă tratamentul este efectuat corect, operaţia se evită în aproximativ 70% din cazuri. Din 120 de pacienţi trataţi cu antibiotice, 81 nu au avut nevoie de operaţie în anul următor. Echipa americană studiază, de asemenea, eficacitatea tratamentului cu antibiotice şi în diverticulită (infecţia unor mici "buzunare", care se formează la nivelul intestinului gros);

- una dintre afecţiunile de gravitate mare este şi anevrismul de aortă. Anevrismul este o dilataţie a unei artere, care poate duce la ruptura vasului şi care este cauzată de subţierea peretelui vascular. Acesta se produce în zonele unde există depozite de grăsime pe vas (aterom) sau se depune un cheag (trombus), care atrage globulele albe ale căror secreţii atacă şi peretele vascular. Spre surprinderea lor, cercetătorii francezi au găsit la acest nivel un microb - porphyromonas gingivalis, care este cunoscut că provoacă infecţia dinţilor. Studii efectuate pe şobolan au confirmat faptul că injectările repetate ale microbului amintit accelerează evoluţia anevrismului. Se crede că, în timpul masticaţiei, microbii trec în circulaţie şi se fixează pe trombus, ceea ce atrage globulele albe venite pentru a distruge microbul. Din păcate, în loc să apară cicatrizarea, se produce distrugerea peretelui aortei. De aici concluzia: pentru a împiedica apariţia şi evoluţia anevrismului trebuie tratată corect şi la timp infecţia dentară (paradontită);

- secţionarea măduvei spinării la nivel cervical, ca urmare a unui accident, determină paralizia membrelor superioare şi inferioare (paraplegie). Un astfel de pacient este condamnat să-şi petreacă restul zilelelor într-un scaun cu rotile. Iată însă că noile tehnologii aruncă o rază de speranţă pentru terapia acestei maladii. O echipă de neurochirurgi americani a tratat timp de cinci ani un pacient paraplegic, implantându-i chirurgical 16 electrozi la nivel lombar, sub membrana care protejează măduva spinării (duramater). Graţie impulsurilor electrice trimise prin aceşti electrozi, pacientul este capabil, la cinci ani după accident, să se ridice, să rămână câteva minute în picioare sau chiar să păşească pe un covor rulant. Evident, acest succes parţial va trebui confirmat şi pe alţi pacienţi. Dar, începutul a fost făcut, astfel că acest tip de experiment om/maşină oferă reale speranţe pentru paraplegici.