Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
Vigoarea societăţii şi non-ingerinţa statului
Poate părea de-a dreptul şocant să aflăm că Uniunea Europeană funcţionează după principii bisericeşti. Nici nu se putea altfel, pentru că mintea celor care au creat-o nu putea să se rupă de tradiţia gândirii creştine. Aşa cum Marx a gândit comunismul ca o religie politică, imitând morfologia creştinismului, tot astfel, părinţii fondatori ai Uniunii Europene, în majoritatea creştini practicanţi, s-au inspirat din principii ale dreptului bisericesc.
Subsidiaritatea este un astfel de concept "expropriat" dreptului canonic de către gânditori politici de orientare creştină din secolele XIX şi XX. Subsidiaritatea se vrea a fi mai înainte de orice o realitate socială care ne spune că societatea trebuie menajată prin non-ingerinţa statului atunci când intervenţia lui nu este necesară. Subsidiaritatea Societatea este formată din persoane, este deci pesonală, în timp ce statul este o construcţie profund nenaturală, deci impersonală. Statul, a cărui putere nu are finalitate proprie, este văzut ca o cale prin care persoanele şi grupurile de persoane pot realiza o anumită stare de solidaritate la care nu pot ajunge în mod natural. În plan politic, autorităţile superioare nu trebuie să intervină în soluţionarea problemelor comunităţilor mici fără a fi invitate, iar dacă o fac, trebuie să se retragă imediat ce ajutorul a fost acordat. Prin urmare, principiul de subsidiaritate este un fel de lege generală aptă să promoveze o anumită ordine socială şi politică. El cere ca fiecare incapacitate să fie suplinită sub formă de ajutor, de către instanţa imediat următoare, adică mai elaborată şi prin aceasta mai puternică. Conform definiţiei de mai sus, şcoala trebuie structurată ca auxiliarul familiei, pentru că familia niciodată nu poate răspunde tuturor necesităţilor educaţionale ale copiilor. Mai departe, administraţiile locale trebuie să ajute şcolile, asociaţiile cetăţeneşti, cele religioase şi culturale etc., dar intervenind doar când acestea sunt nevoite să accepte puterea superioară ca necesitate ultimă. De ce? Pentru că toate aceste grupări sunt mai apropiate de oameni şi, prin aceasta, mai umanizate şi mai puţin birocratizate. Antietatismul O a doua cerinţă importantă a subsidiarităţii este limitarea rolului statului, care este asemeni unui uriaş care nu suplineşte carenţele unui liliputan; dacă nu-l striveşte, îl ia în mână, dar n-ar putea participa la sarcinile sale minuscule. Astfel, el îşi justifică atât existenţa, cât şi intervenţiile doar atunci când este solicitat, remediind insuficienţele de moment ale celor pe care îi guvernează. Puterea suverană se vede, astfel, limitată doar la spaţiul necesităţii ultime, intervenind în mod supleativ. Statul subsidiar este opusul celui despotic, care presupune guvernarea autoritară a celui care ştie mai bine decât poporul însuşi binele poporului. Despotul este deţinătorul unic al binelui obiectiv şi guvernează pornind de la imaturitatea supuşilor săi, legitimându-se prin ştiinţă. Din această perspectivă, statul de tip subsidiar devine şi un stat împotriva naturii, pentru că nu urmează tendinţa naturală de a-şi conserva puterea. Istoricul subsidiarităţii Derivat de la latinescul subsidium (rezervă, ajutor de rezervă, loc de refugiu), termenul "subsidiaritate" este o invenţie lingvistică a modernităţii, dar cu origini în filosofia greacă şi în Evul Mediu occidental. Juristul Johannes Althusius (1557 - 1638), descriind la începutul secolului al XVII-lea societatea germană, observă că este dominată de grija deosebită de a fi respectată autonomia fiecărei sfere: familii, bresle, corporaţii, cetăţi, provincii etc. Episcopul de Mainz, Wilhelm von Ketteler (1811-1877) dezvoltă o teorie politică fundamentată pe grupuri intermediare şi, deci, pe subsidiaritate. Ca şi în spaţiul elveţian, în cel german existenţa landurilor care dispuneau de competenţe legislative şi autonomie executivă preced existenţa statului central. Acestea se asociau puterii federale prin intermediul reprezentanţilor din Camera superioară, dar "guvernul central nu dispunea decât de puterile care îi sunt încredinţate în mod explicit, iar tot ceea ce poate fi făcut la nivel local rămâne de resortul guvernelor locale". În secolul al XIX-lea, Alexis de Tocqueville descrie societatea franceză ameninţată de excesele ordinii şi centralismului: statul centralizator smulge sufletul naţiunii, "ia oamenii drept nişte obiecte şi instituţiile ca pe nişte rotiţe" şi nu le dă posibilitatea de a accede la binele comun prin iniţiative proprii. Călătorind în Statele Unite ale Americii, Tocqueville admiră societatea americană tocmai pentru că excelează prin iniţiative, în sensul că individul este obişnuit să-şi rezolve singur problemele şi nu a căpătat obiceiul de a solicita ajutor de la stat, decât în situaţii extreme. De asemenea, federalismul american oferă poporului şansa de a fi suveran în stat, fiecare individ beneficiind de posibilitatea influenţării deciziei politice: "Poporul domneşte peste lumea politică americană ca Dumnezeu peste univers". Cea mai coerentă formulare a principiului subsidiarităţii o întâlnim în doctrina socială catolică, care devine răspunsul Vaticanului la pericolele centralismului dezvoltat de statele-naţiune în secolele XIX şi XX. Dacă liberalismul clasic afirmă faptul că omul are nevoie de autoritatea politică, nu pentru a-i procura bunurile necesare vieţii, ci pentru a-i asigura un mediu stabil în care el însuşi ştie şi poate să şi le procure, intelectualii catolici moderni arată că omul are nevoie şi de unele bunuri pe care singur nu le poate obţine. Astfel, omul va încredinţa puterii politice sarcina de a-i compensa propriile incapacităţi, justificând intervenţia exterioară doar în cazul în care aceasta suplineşte o lipsă reală. Principiul subsidiarităţii pus în slujba demnităţii omului permite o intervenţie legitimă în numele valorilor creştine (milostenia, dragostea, întrajutorarea etc.), dar interzice acestei intervenţii să invadeze demnitatea persoanei umane atunci când libertatea îi permite să se ajute singură. Papa Leon al XIII-lea în enciclica sa Rerum Novarum din 1891 defineşte principiile politice şi sociale extrase din viziunea sa asupra omului: "Principiul de subsidiaritate apare ca o metodă de acţiune socio-politică, permiţând respectarea într-o manieră cât mai mare a valorii demnităţii şi concretizarea ei prin legi". La 40 de ani după Rerum novarum, în timpul dictaturilor europene, Papa Pius al XI-lea în enciclica Quadragessimo Anno critică totalitarismul, observând că mutaţiile politice ale modernităţii nu permit individului să-şi pună în practică iniţiativele decât prin intervenţia statului: "Obiectul natural al oricărei intervenţii în materie socială este acela de a ajuta membrii corpului social, nu de a-i distruge, a-i absorbi". Pius al XI-lea formulează principiul susbsidiarităţii cu scopul de a se evita pericolele unei solidarizări forţate, colectivizante, totalitariste şi autoritare. Consecinţa subsidiarităţii este solidaritatea înţeleasă ca virtute a unei societăţi care o dezvoltă prin afirmarea demnităţii umane. Opera socială a Ortodoxiei Acquisul comunitar împrumută principiul subsidiarităţii de la doctrina socială catolică prin intermediul creştin-democraţiei în baza devizei: "Politica Europei Unite nu poate fi decât politica Persoanei" (Jean-Dominque Durand). Cu toate acestea, subsidiaritatea pare mai degrabă specifică ortodoxiei. Astfel, în 1994, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I arăta membrilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei că "organizarea real-democratică a Bisericii Ortodoxe cu al său grad de autonomie administrativă şi de autoritate locală a episcopilor, a patriarhilor şi a Bisericilor Autocefale, dar şi cu a sa unitate euharistică în credinţă - reprezintă un prototip recent instituţionalizat de Uniunea Europeană sub numele de principiu al subsidiarităţii ca fiind metoda cea mai eficace în ceea ce priveşte articularea puterilor şi a responsabilităţilor". Prin urmare, instituţiile personale trebuie lăsate, încurajate şi susţinute să fie aproape de persoanele umane. Dintre acestea, Biserica este cea mai importantă instituţie care îi conferă omului posibilitatea de a se comporta ca o persoană şi de a-şi servi comunitatea. În logica subsidiarităţii la care ne îndeamnă Uniunea Europeană, statul trebuie să sprijine Biserica chiar şi în opera sa socială, care la nivelul fiecărei parohii cunoaşte mult mai bine nevoile oamenilor decât funcţionarii din ministere.
