O vindecare ce ne îndeamnă la iubire şi bunătate

Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove) Luca 13, 10-17

În vremea aceea Iisus învăța într-una din sinagogi sâmbăta. Și, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Și Și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns și a zis: Fățar­nicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la ­iesle și nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua ­sâm­betei? Și, zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele ­slăvite, săvârșite de Dânsul.

În Duminica a 27-a după Rusalii ascultăm în sfintele biserici lectura evanghelică despre vindecarea sau îndreptarea femeii gârbove. Această binefacere a Mântuitorului Iisus Hristos ne arată încă o dată, acum, cu doar câteva săptămâni înainte de sărbătoarea Nașterii Sale, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să-l ridice cât mai mult pe om de la cele pământești la cele cerești.

Minunea s-a petrecut într-o zi de Sabat, în care cei credincioși se aflau la sfintele slujbe, în lăcașul lui Dumnezeu. Domnul Iisus era nelipsit de la aceste întruniri, unde întotdeauna predica și era ascultat cu mare evlavie, ca Unul care avea cuvânt cu putere multă. De fapt, așa își petrecea El zilele de sărbătoare: se îndeletnicea cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu și apoi făcea binefaceri oamenilor. Fie că erau bolnavi trupește sau sufletește, lipsiți de cele necesare traiului sau împovărați de mul­țimea păcatelor, cei care se aflau în preajma Mântuitorului găseau în El un mare sprijin și o icoană a toată filosofia, adică a celui care unește cuvântul frumos cu fapta cea bună.

Mântuitorul Hristos cunoaşte înnoirea lăuntrică a femeii gârbove

La slujbă a venit și o femeie gârbovă, cu o gravă afecțiune a coloanei vertebrale, încât avea spatele încovoiat și era nevoită să privească tot timpul în jos. De 18 ani avea ea această boală, și totuși nu se îndura să rămână acasă, la odihnă, ci se silea să fie prezentă sâmbăta la sinagogă. Numărul acesta de 18 nu este menționat la întâmplare. El înseamnă o înmul­țire de trei ori a cifrei șase, care știm că are unele conotații negative în Sfânta Scriptură. Poate că Sfântul Evanghelist Luca a dorit să arate că se adunase mult rău, multă suferință în ființa acelei biete femei. Și totuși ea răbda. În tăcere și discreție își ducea povara greutăților, fără să se revolte în vreun fel. Domnului Iisus i-a plăcut această atitudine, i-a apreciat smerenia, precum și dragostea pe care o avea pentru casa lui Dumnezeu. Evanghelia ne spune că „un duh de neputință” însoțea această gârbovire. Se pare că duhul respectiv era o influență demonică sau, altfel spus, „un ghimpe în trup, un înger al satanei” (II Corinteni 12, 7), așa cum vorbea Sfântul Apostol Pavel, refe­rindu-se la boala pe care o avea el însuși. Faptul că suferința femeii gârbove era pricinuită și de diavol este sugerat și de fragmentul citit astăzi din Epistola către Efeseni a aceluiași Sfânt Pavel, în care el ne sfătuiește să stăm tari împotriva uneltirilor diavolului, luând armele lui Dumnezeu. Acest vrăjmaș învechit în răutăți, care nu știe să ne cruțe, pândește mereu ca să ne tragă în jos, dorind să ne facă hrană pentru nesățiosul iad. Împotriva acestuia ne întrarmăm cu armele lui Dumnezeu, care sunt, după Apostolul: adevărul, dreptatea, credința, mântuirea și cuvântul lui Dumnezeu. Cine iubește adevărul nu poate fi prieten și cu demonul, care este tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Cine caută dreptatea se aseamănă cu Dumnezeu, care este drept întru toate (Cântarea celor trei tineri 1, 3). Cine are credință are putere de a călca peste șerpi și peste scorpii, adică peste puterile potrivnicului (Luca 10, 19). Cine are dorință pentru mântuire aleargă cu râvnă la această țintă și, în sfârșit, cine se hrănește din cuvântul lui Dumnezeu își înnoiește permanent ființa sa lăuntrică.

Chiar dacă în afară era gârbovită, femeia din Evanghelia de astăzi era înnoită lăuntric. Disponibilitatea ei deosebită pentru cele sufletești I-a atras atenția Mântuitorului Care, printr-un cuvânt de dezlegare și apoi printr-un gest de binecuvântare, punându-și mâinile peste ea, îi ridică ne­putința și odată cu aceasta îi ridică și privirea. Aici vedem, iară și iară, adâncul bunătății lui Dumnezeu! Cum a căutat El să-l ridice mereu pe om, să-l înalțe, să-l înnobileze! Mai întâi l-a plăsmuit din tină, apoi l-a pus deasupra creației Sale, făcându-l stăpân peste făpturile de pe pământ. După căderea lui, iarăși i-a dat făgăduința ridicării și aceasta a făcut-o mai întâi prin coborârea Sa la noi, oamenii, adică prin întrupare sau chenoză, și apoi desăvârșit la pogorârea la iad, când a ridicat pe Adam cel vechi și, odată cu Sfânta Sa Înviere, a ridicat tot neamul omenesc din robia păcatului și a morții. Și iarăși, înmulțind noianul milei, ne ridică pururea din căderile noastre cu mâna Sa cea preaputernică și cu brațul Său cel înalt.

Minunea s-a petrecut, femeia s-a îndreptat și de acum Îl slăvea și mai mult pe Dumnezeu. Atitudinea ei mulțumitoare a fost apreciată de Mântuitorul, iar Sfântul Evanghelist Luca a ținut să o menționeze în relatarea minunii. Ea devine astfel o întruchipare a omului demn și sănătos, care știe să Îl laude pe Dumnezeu pentru fiecare minut al vieții lui, „căci în El trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28). Cu siguranță cei din sinagogă, care o știau de atâția ani, s-au mirat și ei, s-au bucurat pentru ea și au căpătat o deosebită evlavie pentru Domnul Hristos, învățătorul și binefăcătorul lor.

Din păcate, mai marele sinagogii, conducătorul serviciului religios, a fost deranjat de această întâmplare. Minunea nu făcea parte din tipicul slujbei și a pricinuit o rumoare în sinagogă. Lecturile sfinte au fost abandonate pentru câteva minute, oamenii au început să vorbească între ei, rostind rugăciuni și exclamații spontane, iar emoția sfântă care s-a așternut în sinagogă era neobiș­nuită pentru întâlnirile de fiecare sâmbătă, unde, în afară de rânduiala de slujbă împlinită la literă, se pare că nu erau trăiri mai înalte care să-i apropie pe oameni de Dumnezeu într-un chip tainic și totuși simțitor. Formalismul și rutina se împământeniseră, litera legii era absolutizată și mai toți se complăceau în această stare. Și mai trist era că însuși conducătorul slujbei, mai marele sinagogii, era primul dintre ei.

Omul invidios le vede strâmbe pe cele drepte

Ne dăm seama despre aceasta din atitudinea lui neprietenească, dar și din faptul că nu a fost în asentimentul celor din sinagogă, neștiind să se bucure cu cei care se bucură (Romani 12, 15). Pentru că, după săvârșirea minunii, a ridicat glasul și a spus că nu se cuvine vindecarea oamenilor în ziua de Sabat, făcând și un recurs defectuos la legea iudaică, unde existau într-adevăr prescripții care interziceau lucrări și multe mișcări în ziua sâmbetei. Dar ce mare lucrare fizică a fost vindecarea femeii? Domnul a tămăduit-o prin cuvânt și prin punerea mâinilor, nu a pus-o să facă vreun efort fizic, nici să meargă în vreun alt loc. Și chiar dacă ar fi fost mai multe mișcări, oare nu era mai important că s-a vindecat o făptură a lui Dumnezeu, care suferea de atâția ani, decât păzirea neroditoare a unor pre­scripții? Dar omul de rea credință oricum nu ia seama la acestea, pentru că „invidia nu știe să cinstească lucrul cel de folos” (stihiră la Laudele  Utreniei din Sfânta și Marea Miercuri). Invidia față de Domnul Iisus l-a făcut pe învățătorul de lege să recurgă la o atitudine așa de nepotrivită. La invidie s-a adăugat și ipocrizia, cea atât de neplăcută lui Dumnezeu. Se știe că cuvintele cele mai aspre ale lui Iisus au fost adresate tocmai fățarnicilor din vremea Sa, dar și de după El. Cred că mulți dintre noi ne cutremurăm și astăzi când auzim citindu-se uneori la Sfintele Liturghii din timpul săptămânii pasajul din capitolul 23 al Evangheliei după Matei, unde Domnul face un rechizitoriu dur și detaliat al comportării ipocrite. Încă și acum, cu prilejul acestei minuni, El amendează raportarea greșită a conducătorilor sinagogii, când le spune că o mai mare atenție acordă animalelor domestice decât omului, în sensul că acceptă gestul dezlegării din staul a boilor și a asinilor, pentru a-i duce ca să-i adape în ziua sâmbetei, dar nu acceptă o dezlegare spirituală asupra unei persoane umane care poartă chipul Creatorului și care nu a fost legată de om, ci de satana, iată, de 18 ani. Dar ce să mai spui? Se potrivesc aici cuvintele părintelui Arsenie Boca: „În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”. Mai marele sinagogii avea o minte strâmbată și a strâmbat și ceea ce a făcut bine Domnul Hristos, căutând tot felul de pretexte. Așa face omul, absolutizează regulile și apoi și le sub­ordonează. E bine să cugetăm la această atitudine și să ne corectăm atunci când suntem tentați să nu vedem cu ochi buni lucrurile pozitive din jurul nostru. Părintele ­Sofian Boghiu spunea că simțea o imensă mulțumire când el se retrăgea, rămânând în umbră și în schimb îl punea pe celălalt în lumină, bucurându-se de succesul lui, de faptul că este apreciat și iubit. Mai marele sinagogii n-a avut această atitudine nobilă și cu totul superioară. Colbul autosuficienței i-a acoperit vederea duhovnicească, iar litera legii l-a îngropat în formalism și răceală. Și ce păcat era că acești învățători de lege nu înţelegeau ce înseamnă trăirea religioasă sănătoasă, în timp ce mulțimea poporului se bucura de faptele strălucite săvârșite de Iisus.

Lectura evanghelică de astăzi rămâne o provocare și la adresa noastră, a celor care slujim la Sfintele Altare. Este o provocare și pentru conducătorii de orice fel, dar și pentru noi toți, care încercăm să trăim după învățătura lui Hristos. Femeia gârbovă s-a arătat un dascăl al credinței, al recu­noștinței, al discreției. Ea ne arată că răbdarea împreunată cu rugăciunea fac minuni. Ea ne arată cum se ­cuvine a petrece zilele de sărbătoare, mergând la biserica lui Dumnezeu, iar vindecarea săvârșită de către Domnul nostru Iisus Hristos ne învață că binele trebuie lucrat oricând, mai ales în zilele de sărbătoare. Îndeosebi în această frumoasă perioadă de așteptare a venirii Domnului pe pământ, suntem chemați să să­vârșim binele cât mai mult. O mulțime de oameni buni și darnici, împreună cu asociații caritabile de tot felul se silesc în această lună a cadourilor să facă bine celor din jur. Să ne silim și noi, măcar puțin, și atunci bucuria păstorilor de la Betleem va cerceta și smeritul nostru suflet.