Vineri seara, în săptămâna a cincea a Postului Mare, în timpul Utreniei zilei liturgice de sâmbătă, se citeşte Imnul Acatist al Maicii Domnului, cunoscut şi sub numele de Acatistul Bunei Vestiri. Acest imn datează din secolul al şaptelea şi se datorează recunoştinţei locuitorilor Constantinopolului faţă de Maica Domnului pentru izbăvirea cetăţii de o invazie străină. Astăzi, cântăm acest imn ca mulţumire pentru ajutorul primit de la Maica Domnului, cea pururea rugătoare pentru noi în faţa Mântuitorului Hristos.
Imnul Acatist al Maicii Domnului este singurul acatist care este citit în cadrul unei slujbe bisericeşti. Genul liturgic al acatistului apare destul de târziu, în secolul al şaptelea, dar reia anumite formule literare şi retorice din Antichitatea greacă şi din cântările Vechiului Testament. Tradiţia spune că salvarea de invazia din 626 a capitalei Imperiului Bizantin de către Maica Domnului stă la baza alcătuirii acestui imn deosebit închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În acel an, Patriarh al Constantinopolului era Serghie I, care a făcut procesiune cu icoana Maicii Domnului de la Biserica Vlaherne, cetatea fiind scăpată de invadatori în chip minunat, cu ajutorul unei furtuni pe mare. De aceea şi cântarea de început a imnului, cunoscută astăzi sub numele de condac, spune: „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie...”
De-a lungul vremii, Imnul Acatist a fost cântat cu prilejul mai multor praznice, care sunt amintite în text (Naşterea Domnului şi Buna Vestire), parţial sau complet, dar s-a încetăţenit în ziua liturgică de sâmbătă din a cincea săptămână a Postului Mare, când se săvârşea priveghere de toată noaptea (pannihis) la biserica din Vlaherne.
Astăzi, această priveghere se slujeşte spre seară, în timpul Utreniei obişnuite din post citindu-se, întrerupt, în patru stări, Imnul Acatist, iar cântarea introductivă „Apărătoare Doamnă” este un laitmotiv al acestei Utrenii, numită în popor „Denie”, de la slavonescul „vdenie”, care înseamnă priveghere.
Compoziţia Imnului Acatist este deosebită de alte cântări bisericeşti. În literatura bizantină, cu excepţia imitărilor ulterioare ale acestui imn, cunoscute sub numele general de „acatiste”, nu s-a păstrat nici o operă de acest gen. Cea mai apropiată structură de acest gen utilizată în cultul bisericesc o constituia odinioară „condacul”, atât în planul compoziţiei, cât şi al metricii. Imnul Acatist are o strofă de deschidere, un fel de şapou, după care urmează 12 strofe lungi şi 12 strofe scurte, în total 24, conform alfabetului grecesc, sub formă de acrostih, adică fiecare literă e la începutul unei strofe. Toate cele 24 de strofe sunt numite în tradiţia bizantină icoase, care sunt împărţite în icoase scurte, numite ulterior condace, şi se încheie cu „Aliluia”, precum şi icoase lungi, care conţin heretismele, traduse din greacă prin „Bucură-te!” şi care e o reluare a formulei de adresare din unele opere de laudă a persoanelor din Antichitatea greacă.
La finalul fiecărui şir de heretisme se rosteşte „Bucură-te, mireasă nenuntită!” sau, în traducerea mai utilizată la noi astăzi, „Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!”, text preluat din condacul de la praznicul Bunei Vestiri, alcătuit de Sfântul Roman Melodul (^556).
Toate icoasele au aceeaşi schemă ritmică, pe baza cuvintelor izosilabice şi a alternanţei silabelor accentuate şi neaccentuate. Structura metrică a Imnului Acatist al Maicii Domnului este compusă astfel: heretismele din icoase sunt reunite în câte şase perechi, fiecare pereche conţinând câte două fraze care se reflectă ca în oglindă, urmând o rimă specială din Antichitatea târzie. Prima pereche de heretisme conţine 10 compoziţii, a doua 13, a treia 16, a patra 14, a cincea şi a şasea 11. Pe lângă această corespondenţă ritmică împerecheată, cele mai multe heretisme din Acatist conţin expresii poetice folosite în Vechiul Testament, respectiv antiteza logică şi semantică, precum şi paralelismul. În cele mai multe fraze se foloseşte paronomazia, care se pierde în traducere. De asemenea, textul are multe antinomii, sinonimii, figuri de stil care înfrumuseţează compoziţia foarte mult.
Conţinutul istoric şi dogmatic al Acatistului se poate împărţi în două: partea narativă, care relatează evenimentele vieţii pământeşti a Maicii Domnului şi copilăria lui Hristos, conform Evangheliilor canonice şi Protoevangheliei lui Iacov (icoasele 1-12), şi partea dogmatică, în care se relatează învăţătura ortodoxă despre Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul şi mântuirea neamului omenesc (icoasele 13-24). Introducerea („Apărătoare Doamnă...”) nu este legată de conţinutul Acatistului şi are o altă structură metrică, fiind un adaos ulterior. Apariţia acestui icos este legată de cântarea de mulţumire pentru salvarea cetăţii de către Maica Domnului în anul 626. În traducerile contemporane, cuvântul original „cetatea”, însemnând Constantinopolul, a fost schimbat cu „robii tăi”. Într-un „Condacar” de secol zece se spune că, atunci când Acatistul este citit la praznicul Bunei Vestiri, acest icos introductiv (proimia) sau condacul, cum îi zicem acum, nu se rosteşte, el fiind legat de sâmbăta a cincea a Postului Mare, când se făcea pomenirea scăpării cetăţii de invazia vrăjmaşă.
În această sâmbătă, începând cu vineri seara, când săvârşim Utrenia cu Acatistul, o cântăm în chip deosebit pe Maica Domnului, precum şi toate minunile pe care le săvârşeşte de dragul celor care-i cer ajutorul. Acatistul se cântă pe larg, cu ton înalt, ca şi când însuşi timpul se opreşte pentru a o admira pe cea care este „mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare, decât serafimii”.
