A existat sau nu o perioadă de aur a monahismului timpuriu? Opinia Cuviosului Nil Ascetul

Nil de Ancyra. Nil Ascetul. Nil Sinaitul. Trei denumiri pentru două personaje complet diferite. Cuviosul pe care îl găsim prezentat în volumul I al Filocaliei este, cu siguranţă, Nil de Ancyra, supranumit şi Nil Ascetul. Nil Sinaitul este cu totul altă persoană, a cărei viaţă separată poate fi uşor determinată. Ceea ce ne preocupă în acest material este mai puţin atribuirea lucrării Cuvânt ascetic. Principala întrebare la care dorim să răspundem este dacă putem vorbi într-adevăr de o perioadă de aur a monahismului sau nu. Cuvântul ascetic ne dezvăluie un răspuns contrar celui cu care suntem de obicei familiarizaţi.

Câteva cuvinte despre Cuviosul Nil Ascetul şi diferenţierea sa de Nil Sinaitul

După o cercetare sumară asupra vieţii Cuviosului se ajunge uşor la concluzia că ipotezele părintelui Dumitru Stăniloae exprimate în introducerea traducerii Cuvântului ascetic sunt încă viabile. Viaţa Cuviosului Nil Ascetul este foarte greu de reconstituit. Se pare că a fost egumen într-o mănăstire de obşte aflată în apropiere de oraşul bizantin Ancyra în regiunea Galatiei. Acesta se bucura de o autoritate impresionantă la finalul veacului al IV-lea, deoarece este implicat în tratative de natură dogmatică cu conducătorul got Gainas. De asemenea, găsim notat faptul că în jurul anului 407, împăratul Arcadie îi cere să se roage pentru vieţuitorii din Constantinopol datorită cutremurelor severe din acea perioadă. Printr-o scrisoare, Cuviosul Nil refuză acest lucru afirmând că aceste necazuri vin datorită exilării Sfântului Ioan Hrisostom. A fost un mare admirator al Sfântului Ioan şi chiar este plauzibil să fi fost ucenic direct al acestuia.

Pe de altă parte, Nil Sinaitul provenea dintr-o familie nobiliară din Constantinopol. Data naşterii sale nu este cunoscută cu exactitate, dar se estimează ca fiind între 450 şi 460. Având în vedere că în perioada domniei împăratului Teodosie I (379-395) Cuviosul Nil a îndeplinit funcţia de prefect al Constantinopolului, este posibil ca acesta să se fi născut în jurul anului 350. După o perioadă de timp petrecută ca prefect al Constantinopolului, s-a retras ca monah împreună cu fiul său Teodul la Sinai, în timp ce soţia împreună cu fiica lor au mers la o mănăstire de maici din Egipt. La muntele Sinai au trecut prin grele primejdii în timpul raidurilor populaţiilor barbare. Nu există nici o mărturie care să ateste că Sfântul Nil Ascetul ar fi fost vreodată la Muntele Sinai, şi a fost dovedit foarte clar că opera Cuvânt ascetic îi aparţine. Nil Sinaitul a scris fără îndoială Povestirile (Philip Mayerson, Observations on the „Nilus“ Narrationes: Evidence for an Unknown Christian Sect? Source: Journal of the American Research Center in Egypt, Vol. 12 (1975), pp. 51-74).

A existat o perioadă de aur a monahismului?

Cuvântul ascetic a fost scris în jurul anului 425, fiind împărţit în 75 de capete. „A fost adresat unor monahi chinoviţi cu viaţa moleşită“ (Filocalia, vol. I, p. 144), după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae. După o scurtă prezentare a monahismului drept adevărata practicare a filosofiei (împlinirea poruncilor Evangheliei), Cuviosul Nil atacă principalele probleme ale monahismului din vremea sa. Putem să ne declarăm puţin consternaţi. De la moartea Sfântului Antonie cel Mare nu trecuseră decât 75 de ani şi deja apar câteva acuze majore care ne pun în dificultate atunci când încercăm să vorbim despre o glorioasă perioadă de aur a monahismului. Trebuie să afirmăm un lucru: în cursul istoriei creştine s-a făcut adeseori greşeala de împărţire în perioade de aur şi perioade întunecate. Timpul duhovnicesc al Sfântului Ioan Damaschin nu devine mai întunecat decât cel al Sfântului Ioan Hrisostom doar pentru că în vremea lui apare invazia arabă. La fel, cultura bizantină nu este mai puţin înfloritoare prin intelectualii secolului al XIV-lea faţă de cei ai secolului al IX-lea, chiar dacă Imperiul era atacat de otomani! Viaţa duhovnicească nu este subjugată bunăstării materiale, ci, uneori, este incomodată de aceasta. Tocmai aici insistă Cuviosul Nil Ascetul.

Bunăstarea materială a mănăstirilor, piedică în desfăşurarea corectă a vieţii duhovniceşti

„Cumpărăm turme de oi, boi de muncă, râvniţi la înfăţişare şi mărime, şi măgari bine hrăniţi. (...) Dar nu ne mulţumim numai cu atât, ci alegem şi meşteşugurile cele mai aducătoare de câştig, care nu ne lasă deloc vreme să ne gândim la Dumnezeu, ci ne întorc toată grija spre ele. Iar mai pe urmă învinuim mai degrabă slăbiciunea purtătorului de grijă decât pe noi înşine, pentru alegerea ce am făcut-o. Dar chiar dacă nu mărturisim prin cuvânt, suntem vădiţi prin lucruri, că ne bucurăm de-o vieţuire asemenea mirenilor, când ne îndeletnicim cu aceleaşi lucruri ca şi ei şi mai degrabă zăbovim în osteneli trupeşti“ (Filocalia, vol. I, p. 154). Cuviosul Nil Ascetul are suficiente argumente în direcţia criticării vieţii într-o mănăstire de obşte din perioada sa. Negoţul tot mai extins, îndatoririle mai mult negustoreşti ale călugărilor şi ostenelile pentru agonisire de bunuri fizice constituiau în viziunea sa principalele piedici în calea dezvoltării unei vieţi duhovniceşti înalte. După trecerea unei perioade de înflorire a monahismului, s-a constatat că dorinţele iniţiale de înduhovnicire au fost trecute pe un plan secund. Planurile unor monahi/egumeni de a deveni faimoşi cu orice preţ îi făceau să aibă o viaţă apropiată de cea a mirenilor. Cuviosul Nil Ascetul a sesizat acest pericol şi a criticat şi amestecul monahilor în viaţa oraşelor, activitate care s-a transformat într-o reală revoltă la scurtă vreme după moartea sa, în timpul Sinodului tâlhăresc de la Efes (449).

Ce caută locuitorii pustiei în mijlocul oraşelor?

„Mândrindu-ne nu multă neruşinare faţă de cei simpli, iar uneori şi faţă de cei ce ne întrec, socotim viaţa virtuoasă ca o îndreptăţire la asuprire, dar nu ca o pricină de smerenie şi de îngăduinţă. De aceea suntem socotiţi chiar de cei ce trebuie să ne cinstească ca o turmă uşuratică. Ne călcăm în picioare unii pe alţii prin târguri, amestecaţi într-o adunătură de tot soiul, neavând nimic care să ne deosebească de ceilalţi oameni, cum ar trebui. Vrând să fim cunoscuţi nu din felul de vieţuire, ci din înfăţişare şi ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slavă pe ele, făcând teatru din adevărul de odinioară. De aceea numele lui Dumnezeu este hulit, iar viaţa cea preadorită s-a făcut urâtă; şi dobânda celor ce vieţuiesc cu adevărat întru virtute a ajuns să fie socotită amăgire. Gem oraşele de cei ce rătăcesc prin ele degeaba şi sunt tulburaţi cei de prin case, cărora le e silă şi să-i mai privească, văzându-i că stăruie la uşi, cerşind tot mai neruşinat; iar mulţi, după ce sunt primiţi în case, făţărind pentru puţin timp evlavia şi acoperind cu masca făţărniciei gândul de vicleşug, îi jefuiesc pe aceia, iar pe urmă pleacă, încât fac să se întindă peste toată viaţa monahală un nume urât“ (Filocalia, vol. I, p. 154-155). Cuvintele Cuviosului Nil sunt cât se poate de grăitoare. Monahii erau la început vieţuitori în pustie, fiind adunaţi rareori în obşti. Odată cu reformele Sfinţilor Pahomie şi Amun Nitriotul,

s-au dezvoltat obşti monahale foarte numeroase. Din nefericire, aici s-au sălăşluit şi multe persoane care veniseră doar pentru odihnă, nu datorită căutării unei vieţi duhovniceşti mai stăruitoare. În timp, mulţi călugări, încălcând poruncile vieţii în obşte, au început să vină şi să locuiască în marile oraşe, la început la periferia acestora, iar apoi chiar în interior. Ei se făceau vinovaţi nu doar de încălcarea regulilor monastice, ci şi de păcate destul de smintitoare ca furtul, vrăjitoria sau făţărnicirea sfinţeniei. Cuviosul Nil a constatat că viaţa monastică se afla într-o decadenţă rapidă, deoarece oamenii din oraşe începuseră să devină bănuitori cu privire la viaţa monastică şi scopul ei real. Fără nici o exagerare, începutul de aur al monahismului a avut parte şi de multe necazuri, unele dintre ele destul de dificile. Bineînţeles, în primele patru veacuri s-au pus bazele monahismului, a fost de asemenea perioada sfinţilor reformatori, ca Antonie, Pahomie cel Mare sau Macarie Egipteanul, dar au existat şi anumite efecte nedorite. Viaţa de obşte este cea mai frumoasă pildă perpetuă de ascultare, dar poate reprezenta şi o ispită nedorită: îmbogăţirea fără limite. O îmbogăţire care lipseşte sufletul de hrana cea tare, hrana duhovnicească. O hrană de care Sfântul Nil Ascetul a simţit că lumea are nevoie şi nu s-a ruşinat să pună degetul pe rănile monahismului din vremea sa. Până la urmă, sinceritatea este calea cea mai scurtă către vindecare.