Acrivia teologică a Sfântului Grigorie Palama

Într-o lume în care se pune accentul din ce în ce mai mult pe relativizarea conceptelor religioase, care mai poate fi răspunsul Ortodoxiei? Dialogăm doar diplomatic cu alte religii, riscând să pierdem miezul credinţei, sau dialogăm cu atâta diplomaţie care să ne permită să nu alterăm în nici un fel adevărul de credinţă?

Sfântul Grigorie Palama acordă o atenţie deosebită amănuntelor, fie ele de ordin dogmatic, fie de ordin lingvistic. Acurateţea în exprimarea adevărurilor de credinţă nu poate fi abandonată în nici un caz, pentru că riscurile care pot apărea sunt distructive pentru înţelegerea Adevărului revelat.

Într-una dintre Triadele scrise în apărarea isihaştilor, Sfântul Grigorie precizează: "Cuvintele cele rele într-atât par a fi de asemănătoare cu cuvintele cele pline de evlavie, încât printr-o mică adăugire sau înlăturare se schimbă cu uşurinţă dintr-unele în altele, şi se transformă întru totul sensul cuvintelor". Relativizarea unor astfel de atitudini pline de acrivie nu poate duce decât la piste false, care nu mai pot oferi "vinul cel tare al Ortodoxiei": "Din această cauză aproape orice părere greşită poartă masca adevărului pentru cei ce nu au puterea de a remarca mica lipsă sau adăugire. Şi aici este vorba despre o uneltire periculoasă a diavolului celui rău, atât de dibaci în arta înşelătoriei: căci neaşezând departe minciuna de adevăr, a pregătit o dublă înşelătorie: din cauza diferenţei mici, care scapă multora, ar putea cineva considera minciuna drept adevăr, iar adevărul minciună, fiind foarte asemănător cu aceasta; în ambele cazuri vom fi rupţi de adevăr".

Posibilitatea unei depărtări de adevăr rezidă aşadar în elemente care sunt uneori insesizabile unei minţi nepricepute în lupta de desluşire a adevărului. Elemente aproape neînsemnate, dacă nu sunt aşezate la locul potrivit, pot oferi perspective irealiste asupra întregului adevăr de credinţă. Substituirea adevărului de către minciună prinde astfel un contur destul de diplomatic, care însă nu are nimic de-a face cu mărturisirea adevărată de credinţă. Relativismul dogmatic poate fi şi de anvergură, însă de cele mai multe ori el se manifestă la nivelul diferenţelor aparent nesemnificative.

Revelaţia bine înţeleasă duce la deschiderea drumului către îndumnezeire

Teologul, în încercarea sa de clarificare, prin lucrarea harului, a tainelor Revelaţiei, nu îşi poate permite să facă rabat de la acrivia redării acestei Revelaţii în limbajul omului contemporan. Opera mântuitoare a lui Hristos constă în dăruirea de viaţă omului căzut şi rănit prin păcat: "Hristos a coborât cu sufletul în iad şi S-a întors după ce a redat viaţă şi lumină veşnică tuturor - şi drept chip al acesteia ne-a dăruit nouă a săvârşi Dumnezeiescul Botez, ca prin el să rodească mântuirea, prin fiecare taină şi prin slujirile cele îndumnezeitoare ale sufletului şi ale trupului, primind astfel seminţele unei vieţi fără de prihană". Omul nu îşi mai poate înţelege drumul dacă nu îşi cunoaşte credinţa la adevărata ei valoare. "Viaţa îndumnezeită şi veşnică" reprezintă aşadar scopul oricărui om care îşi articulează viaţa poruncilor Evangheliei. Împărtăşirea de viaţa cea îndumnezeită şi veşnică este unirea cu viaţa adevărată a lui Dumnezeu, prin harul Său: "Cel ce se împărtăşeşte de energia dumnezeiască, fiind el însuşi prefăcut prin dumnezeiasca prefacere, se face întreg el însuşi cum este lumina şi este împreună cu lumina şi vede, în chip cunoscător, împreună cu lumina, pe cele care, în afara unui asemenea har inefabil, ar fi tuturor cu neputinţă de văzut". Pentru a putea purcede la astfel de exeperienţe, omul trebuie însă să aibă precizat, de la bun început, cadrul în care îşi asimilează Adevărul. Se înţelege astfel cuvântul Evangheliei: "Nici o iotă..."

Acurateţea exprimării dogmatice oferă accesul la credinţa cea adevărată. Este credinţa într-o realitate care poate transforma omul din orice fel de circumstanţe istorice, politice sau sociale. Una dintre cântările Bisericii Ortodoxe afirmă că Domnul este "Râu de viaţă, ce din Tatăl curge, şi Care în groapă apunând, va da lumii nestricăciunea".

A învăţa nu înseamnă aşadar o reducere exclusivă la procesul unei simple transmiteri de cunoştinţe. Învăţătura creştină nu e teorie. Sfântul Grigorie Palama insistă asupra faptului că trebuie să fim cât mai exacţi în descrierea adevărului de credinţă, tocmai pentru că nu descriem o teorie, ci descriem şi ne împărtăşim de Dumnezeu Însuşi. Rezultă de aici că misiunea preotului nu este pur didactică şi instructivă. Adânca regenerare sufletească, reconversia spirituală sunt ţinta propovăduirii creştine, ţintă care îndrumă către relaţia personală cu Dumnezeu: "Iluminarea desăvârşită a Duhului nu este numai un fel de descoperire a gândurilor, ci iluminarea adevărată şi neîntreruptă a luminii ipostatice în suflete. Aceasta este confirmată de pasaje precum: "Cel ce a zis să strălucească lumina din întuneric, Acela va lumina inimile noastre", şi "luminează ochii mei ca nu cândva să adorm spre moarte", şi "trimite lumina Ta şi adevărul Tău şi acestea mă vor conduce spre muntele Tău cel Sfânt", şi "Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale" şi alte pasaje asemenea".

Mintea curată - sălaş al înţelesurilor curate

Lumina lui Hristos nu poate lumina atunci când diplomaţia exprimărilor teologice fură locul acriviei. Sfântul Grigorie Palama vorbeşte, în acest sens, despre femeia samarineancă: "Şi de unde a ştiut femeia cu atâta siguranţă şi certitudine şi cum de a avut acest dor lăuntric, dacă n-ar fi cercetat cu înţelepciune ageră cărţile profetice? De aceea avea şi mintea ei atât de exaltată, plină de sensuri dumnezeieşti". Mintea curată devine lăcaş al tainelor lui Dumnezeu, iar acrivia devine soluţia naturală de înţelegere a lucrurilor mai presus de înţelegere: "Când sfinţii văd/contemplă această lumină dumnezeiască în ei înşişi - şi o văd când obţin împărtăşirea cea îndumnezeitoare a Duhului prin venirea cea de negrăit a iluminărilor celor desăvârşite - văd veşmântul îndumnezeirii lor, mintea fiindu-le întru slavă şi umplută de o frumuseţe mai presus de frumuseţe prin harul Cuvântului, după cum pe munte dumnezeirea Cuvântului a preaslăvit, printr-o lumină dumnezeiască trupul cel unit cu El. Căci "slava pe care Tatăl i-a dat-o, a dat-o El Însuşi celor care îl ascultă", după cum zice cuvântul Evangheliei şi a vrut ca aceştia "să fie împreună cu El şi să vadă slava Lui". Cum ar fi putut să se facă aceasta în chip trupesc, odată ce El nu mai este prezent în chip trupeşte după înălţare? Aceasta se săvârşeşte în mod necesar în chip intelectual când mintea devine supracerească, făcându-se însoţitoare a Celui Care pentru noi S-a înălţat dincolo de ceruri; aceasta se săvârşeşte când mintea se uneşte în chip vădit şi de negrăit cu Dumnezeu şi contemplă vedeniile cele mai presus de fire şi de negrăit, umplându-se de toată cunoaşterea imaterială a unei lumini sublime. Mintea nu mai este un spectator al simbolurilor sfinte, accesibile simţurilor şi nici un cunoscător al mulţimii scrierilor sfinte, ci este înfrumuseţată de Frumuseţea cea Creatoare şi Izvorâtoare de Frumuseţe, fiind luminată de strălucirea lui Dumnezeu".