Aproapele meu şi propria mea mântuire

Este o realitate faptul că Ortodoxia trebuie să răspundă unor provocări care, deşi nu sunt noi ca fond, iau forme din ce în ce mai elaborate. Într-o lume care tinde sau spre o descătuşare de minime principii religioase, sau spre un fanatism religios care, din păcate, atinge nivele incredibile de depersonalizare, creştinii ortodocşi pot oare oferi, lor înşişi, dar şi lumii întregi, ceva mai mult decât un simplu discurs filozofico-teologic?

În ce măsură realităţi precum prostituţia, pornografia, traficul de persoane, consumul haotic de droguri, imbecilizarea mai mult sau mai puţin conştientă, realizată prin unele mijloace media pot fi abordate de un ortodox nu într-o manieră separatistă, ci cu o viziune de ansamblu coerentă, dispusă să ofere soluţii reale şi implementabile? Cum poate un ortodox să trăiască drama acestei lumi, în toată adâncimea ei, dar în acelaşi timp să rămână "sarea", fără de care nimic nu poate fi umplut de sens? Există riscul unei replieri izolaţioniste, cu tendinţe spre o teologie singulară, aparent adăpată din interese speciale proprii, şi care declanşează mecanisme care nu ajută cu nimic unui eventual demers de ieşire în întâmpinarea strigătului omului lipsit de Dumnezeu? Există, de asemenea, riscul ca ortodoxul (copleşit de realitatea păcatului, prezent mai la fiecare pas, cel puţin în lumea comercială plină de hedonism), să tindă spre atitudini sectare, care refuză dialogul şi conştientizarea unor stări de fapt?

"Mai bine este a da decât a lua"

Nu putem ascunde faptul că de la Amsterdam până la Barcelona şi de la Dublin până la Bucureşti, europeanul modern se îndepărtează încet, dar sigur de conceptul uzual de moralitate. Nu mai este un secret faptul că libertatea de orice fel, sexuală, comportamentală, intelectuală, este tot mai des afişată public, devenind normalitate pentru cei care o trăiesc şi şoc pentru cei care încă mai stăruie în demersuri tradiţionale de apărare a unei tot mai contestate moralităţi. Nu mai există posibilitatea negării faptului că în metroul parizian, londonez sau în cel catalan, prezenţa cuplurilor homosexuale spre exemplu, care îşi afişează, uneori ostentativ, identitatea, este deja un tablou obişnuit. În acelaşi timp, toţi cei care îşi configurează existenţa prin prisma acestor libertăţi, caută o evadare sistematică în spiritualitate. Nu este momentul acum să reluăm toate teoriile legate de impactul filozofiilor orientale asupra europeanului mai mult sau mai puţin occidental. Nu este de asemenea nici locul unei tirade moraliste în care ar trebui înfierat mersul actual al lumii. Întrebarea care s-ar cuveni pusă, şi care a fost sugerată la începutul articolului, este următoarea: mai putem vorbi, având în vedere coordonatele existenţei noastre, de o transfigurare a lumii? Poate creştinul ortodox să iasă din universul pe care adesea şi-l construieşte, mai ales în societăţile occidentale, şi să mărturisească, necomplexat, despre Lumină? Despre Lumina care vrea ca "toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină". Are oare dreptul creştinul ortodox, prezent în lumea occidentală, să substituie această mărturisire "despre lumină", cu o atitudine sectară, uneori excesiv naţionalistă, opacă la tot ce înseamnă căutare de adevăr, căutare uneori disperată şi lipsită de direcţie, care vine din partea occidentalului rănit de prea multă necunoaştere, dar totuşi mânat de o sete incredibilă de viaţă adevărată? Îşi dă oare seama creştinul ortodox din Occident, fie el român, rus, sârb sau grec, că rolul său în societatea respectivă poate fi unul providenţial? Că prezenţa ortodoxă în ţările occidentale este într-o creştere pe care cu greu ne-am fi putut-o imagina acum douăzeci sau treizeci de ani? Că dincolo de durerea rupturii de ţara de origine, adevărul propoziţiei: "mai bine este a da decât a lua", poate vindeca nebănuit răni aparent definitive, care adesea conduc spre o veşnică incapacitate de integrare în sistemele ţărilor respective, accentuând nostalgii identitare? Faptul de a da şi altora din lumina pe care o ai nu face decât să te îmbogăţească. Din păcate, uneori se uită acest principiu, şi creştinul ortodox nu mai are capacitatea de a-l invita la bucuria Luminii şi pe occidentalul pe care îl consideră destul de decăzut pentru a mai fi capabil de a gusta bucuria întâlnirii cu Lumina cea adevărată. Din fericire însă, adesea, acest principiu nu este uitat.

Dincolo de egoism, spre lumină

Fără a vrea să sugerăm

concluzii, trebuie să recunoaştem că realitatea ortodoxă din Occident a făcut paşi enormi către înţelegerea mizei prezenţei ortodoxe în Occident. Dincolo de câteva aspecte singulare, ortodoxia românească, dar şi celelalte jurisdicţii au şansa de a găzdui şi asimila o prezenţă ortodoxă non-românească sau non-etnic-tradiţionalistă din ce în ce mai accentuată. Bineînţeles, drumul până la o mai concretă mobilizare în direcţia unui răspuns la întrebările de mai sus, este destul de lung, şi nu este deloc numai la dispoziţia omului. Nu vom putea considera niciodată că un anumit stadiu poate fi suficient. Cu alte cuvinte, ortodoxul român, rus, grec sau sârb din Occident va putea, măcar un pic, să aducă Lumina cea adevărată şi altora, dacă nu va uita, aşa cum spunea arhiepiscopul Chrysostomos al Etnei, că "dacă ne centrăm atenţia pe importanţa celorlalţi, uitând propriile tentaţii şi propria îmbunătăţire chiar, putem acta în afara gloriei celei deşarte şi, fără egoism, putem evada dincolo de mândrie şi de păcatul centrării pe sine. Astfel, putem împlini ceea ce, altfel, este imposibil în această viaţă. Într-adevăr, în cotidian şi, fireşte, în viaţa duhovnicească, nimic nu este mai de folos pentru succes şi fericire, ori pentru transformare spirituală şi restaurarea omului, decât realizarea insignifianţei noastre: cât de decăzuţi suntem din pricina păcatelor şi imperfecţiunilor pe care trebuie să le regretăm, fireşte, de vreme ce ne aneantizează. Mântuirea, aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură şi tradiţia patristică, vine către cei ce, văzând propria lor neimportanţă, sunt în stare să transfere importanţă altora şi, astfel, servindu-i pe cei astfel văzuţi drept superiori lor, exultă în propria-le umilinţă.

Astfel, se mântuie pre sine prin iubire pentru fraţii şi surorile lor, eliberându-se de egoism şi mândrie interioară, de vreme ce acestea două sunt adevăraţi inamici ai restituirii omului căzut către statutul pierdut de fii ai Domnului".