Asceza creştină, lupta pentru iubirea autentică

De o manieră generală, asceza creştină condamnă excesul. Din timpul Sfântului Pavel Tebeul şi al Sfântului Antonie cel Mare şi până în zilele noastre virtutea fundamentală a ascetului creştin este discernământul, care permite evitarea oricărei extreme, oricărei exagerări, oricărei excentricităţi. Una dintre axiomele de bază ale tradiţiei creştine monastice şi ascetice spune că tot ceea ce depăşeşte măsura vine de la demoni, în timp ce moderaţia, armonia şi cumpătarea (sobrietas la Sfântul Ioan Casian şi trezvia la ceilalţi) constituie un clar indiciu al vocaţiei autentice şi al prezenţei incontestabile a Duhului Sfânt.

Scopul ascezei creştine, lucrare atât a monahilor, dar în mod egal a oricărui creştin botezat nu este de a respinge sau de a domina, ori a distruge plenitudinea naturii umane. Scopul ascezei creştine aşa cum este ea înţeleasă în tradiţia orientală şi occidentală presupune disciplinarea persoanei integrale, trup şi suflet, pentru ca ea să înveţe a trăi nu doar ca existenţă umană, ci ca fii ai lui Dumnezeu. Conform teologiei creştine, Dumnezeu a creat persoana umană nu doar ca un corp sau ca un suflet, ci ca pe o creatură constituită prin unitatea intimă dintre un suflet raţional şi trup, aşadar, o unire esenţială, indivizibilă şi inseparabilă de spirit şi materie. În iubirea sa infinită pentru om, Dumnezeu a vrut ca el să meargă dincolo de constituţia indivizibilă, inseparabilă de spirit şi materie, până la a participa, ca om integral, trup şi suflet, la firea dumnezeiască şi la a o împărtăşi ca să trăiască prin har, ca un dumnezeu.

Omul căzut trăieşte împotriva principiilor veritabile ale naturii sale

Sigur, în lumea noastră căzută, chestiunea disciplinării persoanei umane nu este ceva simplu. Imediat după neascultarea lui Adam, mai mult decât faptul că a pierdut harul comuniunii şi al participării la firea dumnezeiască, omul a fost rănit în natura sa umană, acum deformată, întoarsă în punctul de a nu mai putea să fie fiinţă integrală şi completă.

După cum învaţă Biserica, omul natural, adică aşa cum l-a creat Dumnezeu, nu este deloc natural, el este după cădere dezintegrat, trăind împotriva principiilor veritabile ale naturii sale şi ale raţiunii de a fi. Această deconstrucţie a naturii sale pe care omul a moştenit-o de la Adam, primul său strămoş, îl împiedică să trăiască în acord cu natura şi raţiunea sa, obligându-l în fiecare clipă să gândească, să simtă şi să acţioneze contra naturii, contra raţiunii, trăind în exil într-o lume care este în bună parte produsul unei iluzii maladive. În acelaşi timp, omul căzut a fost eliberat de această stare de exil prin harul lui Dumnezeu, în persoana lui Iisus Hristos. Când omul este încorporat Bisericii şi intră în comuniune cu Duhul Sfânt, el primeşte harul care îl restabileşte ca fiu al lui Dumnezeu, ceea ce îi permite să retrăiască ca fiinţă umană adevărată şi desăvârşită. Harul lui Dumnezeu nu este ceva magic, nici ceva automat. Pentru ca harul să rodească, omul trebuie să coopereze cu el. La darul dublu al lui Dumnezeu, omul răspunde cu o dublă disciplină. El trebuie să se disciplineze el însuşi pentru a învăţa să trăiască ca un dumnezeu prin har, dar şi ca fiinţă umană raţională.

Bine înţeles, asceza creştină implică anumite pericole. Dar istoria Bisericii şi a teologiei ne indică că cel mai mare dintre pericole nu este respingerea sau dispreţul trupului, ci tentaţia de a considera desăvârşirea naturală şi supranaturală ca rezultând exclusiv din propriile noastre eforturi. De aceea, anahoreţii care au căzut în rătăcire au uitat că sfinţenia este mai întîi rodul harului unui Dumnezeu, al milei şi al dragostei, imaginându-şi-o ca pe un trofeu meritat de om în virtutea propriilor eforturi şi forţe.

Asceza în afara Bisericii nu atinge scopul pe care ea îl caută

Asceza creştină nu este un fenomen limitat la Biserica creştină. Ea exista înainte de creştinism şi va exista şi în afara lui. Asceza nu este rezultatul unui entuziasm, ci expresia unei dorinţe profunde, a unei dorinţe umane legitime de a se consacra în întregime lui Dumnezeu. Totuşi, din cauza căderii, orice asceză în afara Bisericii nu poate atinge scopul pe care ea îl caută: el conduce cu uşurinţă la consecinţe ireparabil destructive. Când asceza este practicată în Biserică, ea poate fi păzită de eroare, poate fi vindecată de orice deformare şi aberaţie provenind din natura noastră căzută, devenind astfel eficace, izvor de viaţă, cale prin care omul se poate folosi de darul lui Dumnezeu, adică harul divin al Duhului Sfânt, şi să trăiască în lumea de aici şi în veacul viitor nu doar ca om, ci asemenea lui Dumnezeu. Maniera în care creştinismul a salvat asceza anahoretică şi a ajutat-o să atingă scopul ei fundamental, acela de a fi un izvor de viaţă şi de nemurire pentru om, se arată clar în ceea ce urmează. Există două greşeli principale pe care asceţii dinainte de Hristos sau din afara Bisericii aveau sau au şi acum tendinţa să le comită. Prima este aceea de a considera trupul ca pe un rău în sine, ca pe o închisoare, o locuinţă strâmtă sau în orice caz un obstacol de care sufletul trebuie cu orice preţ să se debaraseze pentru a fi capabil să trăiască şi să înflorească în toată splendoarea lui.

A doua greşeală vede lumea ca un vis urât, ca pe o fantasmă înşelătoare, ca pe o iluzie şi mistificare prin care omul este privat de a ajunge să cunoască adevărul, bucuria şi pacea. Acceptarea acestor idei distruge tot ceea ce ar fi pozitiv în asceză sau în viaţa anahoretică. Mai devreme sau mai târziu ele conduc la refuzul vieţii, la exaltarea morţii, la acceptarea pasivă a oricărei mizerii şi nedreptăţi. Părăsind lumea, asceţii creştini ne ajută să ştim că lumea nu este o scenă cu decoruri ţipătoare, care se va demola la sfârşitul piesei, când totul va fi aruncat, ci, din contră, că lumea este opera lui Dumnezeu Cel desăvârşit în înţelepciune şi în milă şi că destinul ei este acela de a fi sfinţită, transfigurată în strălucirea eternă a luminii slavei divine.

Adevăraţii asceţi, eremiţii sau cei care sunt chemaţi într-adevăr de Dumnezeu se retrag în deşert nu de teamă, nici din ură, or din dispreţ faţă de lume, ci din iubire faţă de lume. Adevăratul monah părăseşte lumea pentru că o iubeşte sau, mai precis, pentru că el doreşte să o iubească de o manieră mai profundă, cu adevărat autentică. Acolo unde există tendinţa de a nu se vedea decât deşertul, iubirea creştină descoperă o altă lume; din deşert, iubirea reuşeşte să facă o lume unde este prezent şi adorat Dumnezeu, care este iubire.

Scopul ascezei: sfinţirea omului şi a lumii

Această iubire creştină, dezinteresată şi duhovnicească nu se atinge într-o clipă. Ea este proiectul întregii vieţi a credinciosului. Ea presupune o luptă susţinută, o asceză continuă, un efort constant pentru a atinge o veritabilă pocăinţă, o convertire radicală a modului nostru de a gândi, de a simţi şi de a acţiona.

În al doilea capitol al Genezei la versetul 19 citim că „Domnul Dumnezeu care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului le-a adus la Adam ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam“. Omul decăzut, însă, nu mai este capabil să exercite această autoritate stăpânitoare, pentru că natura sa este coruptă şi alterată: el priveşte lucrarea lui Dumnezeu nu aşa cum este ea, ci cum egoismul şi amorul propriu ale lui doresc să fie. De aceea vine Hristos, Adamul Cel din urmă, ca să înapoieze omului demnitatea împărătească pe care el a pierdut-o. Toată osteneala creştinului, şi mai cu seamă a monahului, consistă în a lupta zi şi noapte, pentru a câştiga cu ajutorul harului lui Hristos acea stare paradisiacă în care omul era capabil de a recunoaşte adevărata natură şi valoare a fiecărei fiinţe şi de a-i da numele ei adevărat. De aceea, monahii fac lumii cel mai mare serviciu posibil: pe de o parte, ei devin instrumente prin care Duhul lui Dumnezeu vine să reînnoiască faţa pământului, pentru ca el să fie transformat din nou în paradis, pe de altă parte ei sunt flăcări vii, care luminează umanitatea în calea care o conduce spre scopul ei final. Prin prezenţa lor tăcută, dar elocventă, călugării răspund chemării spre condiţia originară şi finală a omului.

(traducere şi adaptare de Augustin PĂUNOIU din revista „Buisson Ardent“, nr.14, L’ascese chrétienne, Dimitrios Koutroubis)