Boala trufiei

Sfântul Ioan Casian, Așeză­min­tele mânăstirești, Cartea a XII-a, Cap. 6-7, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 251

„Prin exemplele și mărturiile Scripturii se dovedește limpede că boala trufiei, deși ultima în ordinea luptelor, este totuși anterioară prin origine și este începutul tuturor păcatelor și crimelor; ea nu nimicește ca celelalte vicii numai virtutea opusă ei, adică umilința, ci este în același timp chiar a tuturor virtuților, și nu ispitește doar pe cei mijlocii sau pe cei mici, ci mai ales pe cei ce se află în culmea puterii spirituale. Despre acest duh al trufiei amintește și profetul: Și mâncărurile lui sunt alese (Avacum 1, 16). De aceea fericitul David, deși își păzea cu atâta luare-aminte cele ascunse ale inimii, încât declară fără șovăială către Cel căruia nu-I scapă tainele conștiinței lui: Doamne, nu s-a mândrit inima mea, nici nu s-au înălțat ochii mei, nici n-am umblat după lucruri mai presus de mine. Dimpotrivă, mi-am smerit sufletul (Psalmul 130, 12), și iarăși: Nu va locui în casa mea cel mândru (Psalmul 100, 9), totuși, știind cât de grea este această pază chiar și pentru cei desăvârșiți, dacă se bizuie numai pe sârguința lor, implora rugător ajutorul lui Dumnezeu, spre a putea scăpa neatins de săgeata acestui dușman, zicând: Să nu vină peste mine piciorul celui mândru (Psalmul 35, 21). Se teme grozav să nu cadă în ceea ce se zice despre cei trufași: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă (Iacob 4, 6) și iarăși: Toată inima semeață este urâciune înaintea Domnului (Pilde 16, 15). Cât de mare este răul trufiei, dacă are drept adversar nu vreun înger, nici alte virtuți opuse, ci chiar pe Dumnezeu!” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)