Bunătatea, un dar şi o chemare de la Dumnezeu

Bunătatea este un atribut al fiinţei lui Dumnezeu, Singurul cu adevărat bun. „De ce Îmi zici bun?“, îl întreabă Mântuitorul pe tânărul care, venind la Dânsul, vrea să ştie ce să facă pentru a moşteni viaţa cea veşnică. „Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu“ (Matei 19, 17; v. şi Marcu 10, 18; Luca 18, 19). Omul nu poate fi bun prin sine însuşi, ci doar cu darul lui Dumnezeu, Care îl cheamă la înmulţirea binelui în lume.

Duhul Sfânt lucrează bunătatea în firea omului: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa…“ (Galateni 5, 22).

„Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase, şi de lauda Ta este plin pământul“

Cuvintele de mai sus, din rânduiala Sfintei Proscomidii, concentrează tot ceea ce se poate spune despre bunătatea lui Dumnezeu, însăşi Sfânta Liturghie fiind o expresie a bunătăţii, milei şi iubirii lui Dumnezeu pentru om, căci „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Bunătatea lui Dumnezeu a însoţit poporul ales şi s-a arătat prin trimiterea Fiului Său în lume, după făgăduinţa dintru început, la căderea protopărinţilor, că va trimite Mântuitor. „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea“, spune Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 3, 17). Precum Tatăl, şi Fiul este bun, căci este „Bunul Învăţător“, „Păstorul cel bun“ care „Îşi pune sufletul pentru oile Sale“ (Ioan 10, 11) şi Se jertfeşte din dragoste pentru noi şi a noastră mântuire, oferindu-Se spre mântuirea tuturor celor demni de a se uni cu Dânsul în Taina Sfintei Împărtăşanii: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul…“ (Psalmul 33, 8).

Bunătatea lui Dumnezeu s-a arătat chiar şi atunci când poporul ales s-a dovedit nevrednic, îndepărtându-se de poruncile Sale. „Şi ai făcut cu noi, Doamne Dumnezeul nostru, după toată bunătatea Ta şi după toată îndurarea Ta cea mare“, zice Baruh. Dumnezeu Îşi arată bunătatea celui care cere mila Sa, dar şi poporului rătăcit care se întoarce şi aduce laudă pentru toate bunătăţile Lui: „Şi au glăsuit prin laude preaslăvind pe Domnul, fiindcă bunătatea Lui şi slava Lui sunt în veci în tot Israelul“ (III Ezdra 5, 82); „Şi templul cel în toată lumea vestit au zidit, şi cetatea au făcut-o slobodă, şi legile cele părăsite le-au adus la loc, Domnul cu toată bunătatea, milostiv fiindu-le“ (II Macabei, 23).

Bunătatea lui Dumnezeu nu exclude asprimea lui faţă de cei neascultători, pe care o arată, totuşi, cu milă. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de „bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu“, care trebuie să îndemne la pocăinţă (Romani 2, 4), aşteptând ca toţi oamenii să devină buni şi să se mântuiască. El „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (I Timotei 2, 4).

Bunătatea lui Dumnezeu este o formă de manifestare a iubirii - îngăduitoare, milostivă, generoasă. Cei neascultători se pot aştepta la pedeapsă, după cum spune Sfântul Pavel: „Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti (adică pe cei din poporul ales care n-au crezut - n.n.), nici pe tine nu te va cruţa (cel venit la credinţă - n.n.). Vezi deci asprimea şi bunătatea lui Dumnezeu: asprimea Lui către cei care au căzut şi bunătatea Lui către tine, dacă vei stărui în această bunătate; altfel, şi tu vei fi tăiat“ (Romani 11, 21-22).

Omul bun, chip al bunătăţii lui Dumnezeu

Bunătatea este darul lui Dumnezeu revărsat prin Duhul Sfânt asupra omului. Darul acesta trebuie preţuit cum se cuvine, îmbogăţit, cultivat, desăvârşit, în aşa fel încât să devină cu adevărat virtute, integrată firesc fiinţei, podoabă a personalităţii creştinului, roadă a lucrării Duhului Sfânt (Galateni 5, 22). Triumful bunătăţii asupra stihiilor din sufletul omului face ca în lumea aceasta să înceapă Împărăţia cerurilor. Lupta nu este una simplă, fiindcă multe sunt potrivniciile. „Căci lupta noastră, spune Sfântul Apostol Pavel, nu este împotriva trupului şi sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare“ (Efeseni 6, 12-13).

Bunătatea omului, împărtăşire din bunătatea lui Dumnezeu, rodeşte minunat în lume şi presupune relaţia de bine cu ceilalţi. Nu există o bunătate în sine, ci numai în legătură cu ceilalţi. Bunătatea, comoară a inimii, se dobândeşte prin lucrarea virtuţilor în luptă cu răul din lume şi din pornirile întunecate ale firii. „Omul cel bun, spune Iisus cărturarilor şi fariseilor, care cârteau împotriva Dânsului, din comoara inimii lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele“ (Matei 12, 35). Răutatea îl orbeşte pe om, astfel că nu poate vedea frumuseţea din sufletele celorlalţi, din faptele lor, mai ales atunci când s-a instalat în comportamentul lui o obişnuinţă cu răul.

Prin harul Duhului Sfânt, sufletul bun lucrează înmulţirea binelui în lume, la care e chemat omul. Omul bun nu dă drumul cuvintelor de ocară, nu pizmuieşte, nu minte, nu-i vorbeşte de rău pe ceilalţi, urăşte violenţa, nu face nedreptate, mereu atent la bucuria celorlalţi, ca el să rămână bucurie tuturor, fiindcă el, prin bunătate, L-a cunoscut pe Dumnezeu. Spunea Sfântul Antonie cele Mare: „Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu-i mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor care încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie“ (Filocalia, vol. I, Învăţături morale…, cap. 30); „Celui care nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu (...) Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea“ (cap. 29). (Pr. prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu)