„Când mintea se află în tărâmul Duhului, omul nu plânge”

Sfântul Ioan din Apameea sau „Ioan Singuraticul”, așa cum mai este numit, este puțin cunoscut nouă, dar a fost unul dintre părinții duhovnicești cei mai îndrăgiți de un mare autor filocalic, Sfântul Isaac Sirul. Sfântul Ioan Singuraticul ne-a vorbit în amănunt despre darul lacrimilor, o harismă cu totul specială de care se învrednicesc puțini oameni, dar fără de care este cu neputință a ajunge la treptele cele mai înalte ale desăvârșirii spirituale. 

Lacrimile pătimașe ale oamenilor trupești

Treapta cea mai de jos unde încep să se nască lacrimile este una amestecată cu patimile noastre și cu dorințele neîmplinite inerente acestei vieți. Sfântul Ioan Singuraticul afirma: „Ajungem, așadar, la deosebirea revărsării lacrimilor pentru a vedea ce gânduri se trezesc în minte, după cele trei cinuri de oameni. Ei bine, omului trupesc, chiar atunci când plânge înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, lacrimile îi sunt stârnite de următoarele gânduri: grija de sărăcia sa, amintirea necazurilor, grija pentru copii, suferința venită de la dușmani, grija de cele ale casei, aducerea-aminte de cei morți și altele asemenea. Necontenita hărțuire a acestor gânduri sporește întristarea sa, iar din întristare se nasc lacrimile” (Sf. Ioan Singuraticul apud Irénée Hausherr, Plânsul și străpungerea inimii la Părinții răsăriteni, trad. de Mihai Vladimirescu, Sibiu, Ed. Deisis, 2009, p. 210). Plânsul este legat, așadar, de gânduri. Este o afirmație foarte importantă, pentru că ne arată că putem plânge din cauze serioase și binecuvântate, sau din motive pătimașe și care ne conduc sufletește pe căi greșite. Nu orice plâns este, așadar, bineplăcut lui Dumnezeu și sunt chiar lacrimi păcătoase pe care omul ajunge să le verse din ură, mânie sau invidie. „Cu ochii va lăcrima vrăjmaşul, dar, de va afla vreme, nu se va sătura de sânge” (Ecclesiasticul 12, 21-22). La fel și omul trupesc se gândește numai la grijile sale lumești și, de aceea, și lacrimile sale sunt, adesea, pătimașe.

Plânsul ostenitor al omului sufletesc

O mare îmbunătățire se observă în ceea ce privește plânsul omului care a ajuns pe a doua treaptă: cea sufletească. „Lacrimile omului sufletesc în rugăciune sunt iscate de următoarele gânduri: frica de judecată, conștiința păcătoșeniei proprii, amintirea lucrurilor bune făcute de Dumnezeu cu el, gândul la moarte, făgăduința bunurilor viitoare. Stăruința acestor gânduri pune în mișcare înăuntru lacrimile. Dacă în preajma sa se vor afla și alte persoane cărora le acordă o mare atenție, aceste lacrimi nu se vor mai datora acestor feluri de gânduri, ci va începe să fie atins de patima slavei omenești, va primi cu luare-aminte adunarea lor și prezența sa printre ei, și respectul pe care-l va primi de la oameni va stârni lacrimile sale de dragul slavei deșarte” (Sf. Ioan Singuraticul apud I. Hausherr, Plânsul și străpungerea inimii..., pp. 210-211). Observăm enun­țate aici mai multe pricini binecuvântate ale plânsului duhovnicesc. Multe dintre ele au fost folosite cu multă roadă atât de monahii, cât și de mirenii care au atins treapta sfințeniei. Însă aici se regăsește și o primejdie foarte mare: cea a slavei deșarte. Sunt persoane chiar și în biserică sau mănăstire care elogiază acest tip de plâns în fața tuturor, o jelanie nesfârșită care îi deranjează pe cei din jur și care demonstrează fără îndoială înșelarea lor sufletească. Mai ales în fața celorlalți, darul plânsului trebuie ascuns! Altfel, ajungem în pericol și putem să ne ieșim din minți din cauza mândriei. „Nimeni nu mai plânge ca mine, nimeni nu mai simte ca mine!” Aceste gânduri sunt de la diavol și trebuie să ne corectăm comportamentul pentru a nu mai avea parte de astfel de gânduri, pentru că riscăm foarte mult din punct de vedere duhovnicesc. De aceea, ca regulă generală, să nu lăsăm lacrimile să curgă decât atunci când suntem singuri! Și să evităm, de asemenea, tonul plân­gă­reț și dulceag-sentimental atunci când vorbim cu ceilalți. Este deranjant și nu are nimic duhovnicesc în el, ci numai egoism și alintare nefirească.

Lacrimile bucuroase ale omului duhovnicesc

În cele din urmă, Sfântul Ioan Singuraticul ne dezvăluie și a treia treaptă, cea a omului duhovnicesc, pe care o împarte, însă, în două: cei care se află încă în timpul vieții pământești și cei care au intrat în Împărăția cerurilor. Aici se află o separație interesantă. Dacă primii încă mai plâng, ceilalți nu au nici un fel de lacrimi, ci au progresat dincolo de acest dar și au atins bucuria duhovnicească, singura care poate să suprime cu totul lacrimile. „Cât privește lacrimile omului duhovnicesc, iată gândurile care le stârnesc: mirarea în fața măreției lui Dumnezeu, uimirea în fața adâncimii înțelepciunii Sale, slava lumii viitoare, rătăcirea oamenilor și altele asemenea. Lacrimile sale înaintea lui Dumnezeu țâșnesc din stăruința acestor simțăminte. De altfel, aceste lacrimi nu vin dintr-o întristare, ci dintr-o intensă bucurie. Căci aceste lacrimi se nasc din bucurie, în felul în care mulți oameni, revăzându-și prietenii după o îndelungată ab­sență, plâng de bucurie la vederea lor” (Sf. Ioan Singuraticul apud I. Hausherr, Plânsul și străpungerea inimii..., p. 211). Ultima treaptă se dezvăluie, așadar, drept o descoperire a bucuriei. Majoritatea lacrimilor vărsate de oamenii duhovnicești sunt rodul uimirii, al cunoașterii tot mai profunde a iubirii dumnezeiești, al neîncetatei sporiri în smerenie și dezvăluirea lumii viitoare. În ceea ce privește oamenii duhovnicești trecuți la cele veșnice, aceștia au ajuns la scopul darului lacrimilor și cele din urmă se desființează odată cu atingerea țintei sale: mântuirea omului. „Omul duhovnicesc nu plânge degrabă, dată fiind obișnuita sa bucurie; iar dacă plânge, plânge mișcat fiind de gândurile sufletești pe care le-am arătat. [...] Din contră, atunci când mintea se află în tărâmul duhului, omul nu plânge, așa cum nu plânge nici îngerul. Dacă plânsul ar veni din starea duhovnicească, drepții ar plânge de-a pururea în Împărăția cerurilor, dat fiind că acolo ei sunt duhovnicești. Așadar, pe treapta duhovnicească nu sunt lacrimi” (Sf. Ioan Singuraticul apud I. Hausherr, Plânsul și străpungerea inimii..., pp. 211-212). Acest text uimitor concordă cu ceea ce este scris în Apocalipsă, și anume că Dumnezeu „va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21, 4).

Dar ce se întâmplă, oare, cu cei cu inima împietrită, care nu pot sau nici măcar nu vor să plângă? Unde se află aceștia? Răspunsul Sfântului este dureros: „Cât despre cel care nu are nici o durere lăuntrică și ale cărui măruntaie nu se mișcă pentru nimic, acesta este față de omul duhovnicesc ca un prunc nenăscut față de un adult ajuns la deplina statură de om” (Sf. Ioan Singuraticul apud Sabino Chialà, Isaac Sirianul: asceză singuratică și milă fără sfârșit, trad. de Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2012, p. 332).

Văzând toate acestea, poate că a venit momentul ca, punând început bun plânsului, să creștem de la starea pruncului la cea a omului desăvârșit. Lacrimă după lacrimă, suspin după suspin, în taină, neștiuți de nimeni decât de Dumnezeul iubitor de oameni Căruia ne închinăm...