Caracteristicile iubirii duhovniceşti

Iubirea duhovnicească este lucrul cel mai de preţ pe care îl putem obţine. De regulă însă oferim celor din jur doar o iubire pătimaşă, amestecată cu ură. Este important să putem discerne care sunt caracteristicile fiecăreia dintre acestea, astfel încât să nu cădem în amăgirea unei desăvârşiri inexistente. Cuviosul Teolipt al Filadelfiei ne-a lăsat o cateheză folositoare legată de acest subiect.

Cateheza "Despre iubirea duhovnicească" a fost ţinută în jurul anului 1321 la o mănăstire de maici din oraşul Constantinopol. Cu toate că au trecut mai bine de şapte secole, actualitatea sa este neschimbată. Încă din debut, Cuviosul Teolipt subliniază măreţia iubirii duhovniceşti, pe care o consideră drept cea mai de preţ dintre virtuţi.

Iubirea duhovnicească - virtutea cea mai mare

"Surorilor şi maicilor, vreau să înalţ un imn iubirii. Dar nu pot să înfăţişez în cuvânt bună-cuviinţa sa aleasă. Căci ea, cea mai frumoasă dintre virtuţi, ca o cunună a celor frumoase, se dobândeşte prin faptă şi experienţă. De aceea, această minunată iubire o ştiu exact cei ce s-au învrednicit să umble pe calea ei. Căci cei ce poartă iubirea în gură povestesc despre ea, dar cei care au agonisit-o în inimă o fac publică prin faptele cele mai bune; aceştia din urmă sunt cu mult mai buni decât cei dintâi. Dar chiar dacă excelenţa iubirii întrece cuvântul nostru, să-i înălţăm un scurt imn ca să-i înmulţim pe cei ce o îndrăgesc" (Cuviosul Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, imne şi scrisori, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 267). Cuviosul Teolipt al Filadelfiei discerne aici două categorii de oameni: cei care iubesc cu adevărat, prin faptă, şi cei care îşi închipuie că iubesc, dar folosesc doar vorbe în sprijinul lor. Iubirea nu poate fi tâlcuită în cuvinte. Ceea ce contează pentru cei din jur nu rezidă atât de mult în ceea ce le spunem, ci în ceea ce facem pentru ei. Desigur, un cuvânt bun şi plin de dragoste îşi are locul potrivit în viaţa fiecăruia, dar neînsoţit de faptă se transformă într-un cuvânt deşert. De aceea, Cuviosul Teolipt insistă asupra ideii că iubirea se dobândeşte prin faptă şi experienţă. Faptele jertfelnice sunt cele care ne măresc iubirea. Nimeni nu a îmbrăcat un sărac prin propriile cuvinte. De asemenea, iubirea creşte din experienţa acestor fapte. În timp, învăţăm cum trebuie să reacţionăm faţă de cei care ne rănesc sau ne urăsc. La început, iubirea fiecărui om este destul de limitată. Ne mărginim să îi iubim pe cei care ne iubesc la rândul lor, dar ştim din porunca Mântuitorului că acest aspect nu este suficient. Pentru a ajunge la iubirea vrăjmaşilor, punctul culminant al virtuţii iubirii, este necesară o lungă şi anevoioasă experienţă sub călăuzirea Duhului Sfânt. Oamenii care au ajuns la acest nivel nu mai propovăduiesc iubirea prin cuvinte decât în momentul în care lucrul acesta este strict necesar. În restul timpului însă se străduiesc să o împlinească practic faţă de întreaga lume.

Efectele iubirii duhovniceşti

Această strălucire a iubirii interioare care se revarsă asupra lumii nu înseamnă o sărăcire a vieţii noastre duhovniceşti. Din contră, cu cât împărtăşim mai multă iubire, cu atât ne bucurăm mai mult de roadele ei pe plan interior. Multă lume consideră însă că roadele iubirii sunt reprezentate de anumite stări fizice euforice sau de sentimente pasionale. Iubirea duhovnicească înseamnă mai mult de atât. "Iubirea e un lucru săvârşit în suflet şi care încălzeşte inima, luminează mintea, trezeşte din somn gândirea spre meditarea cuvintelor lui Dumnezeu şi scoală trupul spre scopurile poruncilor dumnezeieşti. Dumnezeu a făcut de la început omului darul iubirii, pe care omul primindu-l ca o haină preaîmpodobită s-a îmbrăcat în ea" (Cuvinte duhovniceşti, imne şi scrisori, p. 267), spune avva Teolipt. Suntem îmbrăcaţi în iubire, care, asemenea unei haine, ne protejează de orice suferinţă. Cu cât iubirea suferă mai mult, cu atât ea devine tot mai nobilă. Este, poate, singurul lucru care creşte din necazuri, dureri, boli, neputinţe. Fără acestea este imposibil pentru iubire să se dezvolte cu adevărat. Ea generează o serie de efecte importante în inima, mintea, sufletul nostru. Lucrarea ei se săvârşeşte preponderent în suflet, dar se extinde exterior şi asupra trupului. Oamenii iubitori au o prezenţă plăcută, caldă, care îndeamnă la încredere. Inima lor este încălzită, pentru că arde pentru toată făptura, aşa cum spune foarte frumos Sfântul Isaac Sirul. Mintea le este luminată pentru că ei se gândesc mai întâi la ceilalţi, şi nu la propriile scopuri. Gândirea lor meditează la cuvintele lui Dumnezeu, pentru că iubirea se hrăneşte din Cuvântul cel iubitor de oameni. Trupul este împins de iubire la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, pentru că prin faptă creşte dragostea. Astfel, iubirea ne îmbracă toată fiinţa şi o atrage la un nivel mai înalt din punct de vedere spiritual.

Lucrarea demonilor risipeşte iubirea

Aşa cum iubirea ne îmbracă şi ne hrăneşte, ura demonică ne dezbracă de haina virtuţilor şi duce sufletul la o foame duhovnicească. "Atunci când iubirea e destrămată şi dăruită lumii acesteia, omul se vede pustiu, gol şi vrednic de milă. Aşa cum dacă cineva rupe haina unui om, face arătată necuviinţa trupului său ca unul care l-a dezbrăcat de acoperământul său, tot aşa diavolul, răpind dorinţa bună a sufletului pe care a primit-o de la Dumnezeu, tăind-o şi risipind-o în lucrurile lumii acesteia stricăcioase, a dezbrăcat sufletul de iubirea cea bună, dezbrăcându-l împreună cu ea şi de ajutorul lui Dumnezeu. Căci atunci când sufletul se depărtează şapostaziazăţ de iubirea dumnezeiască, atunci el se îndepărtează şi de ajutorul Lui" (Cuvinte duhovniceşti, imne şi scrisori, p. 268). Demonii ne răpesc prima dată dorinţa de a face bine. Prin aceasta transformă iubirea din element duhovnicesc într-unul pur trupesc. Iubirea, fiind lipsită de lucrarea poruncilor dumnezeieşti, suferă o mutaţie fundamentală, amestecându-se în lucruri lumeşti. Începem să ne gândim la propriile scopuri, clădim un egoism puternic şi ajungem să avem o iubire plină de vorbe, din care faptele lipsesc. Iubirea este separată de Dumnezeu şi poruncile Lui, ajungând risipită în scopuri pur materiale. Aşa ajunge omul gol de iubire şi lipsit de ajutorul lui Dumnezeu. Cine se leapădă de virtutea iubirii, mergând până la a ignora total datoria sa în acest sens, se va lepăda şi de Dumnezeu, Cel care este iubire. De aceea, avem nevoie de mai multă trezvie atunci când suntem ispitiţi, deoarece fără virtutea iubirii, celelalte virtuţi se transformă în vicii strălucitoare, aşa cum spune Fericitul Augustin.

Iubirea depăşeşte orice încercare

Dacă simţim că suntem neputincioşi, este din pricina lipsei iubirii. Dacă nu putem să avansăm spiritual, este pentru că iubirea noastră e săracă. Dacă ne mâniem sau hulim, iubirea este departe de noi. Dacă nu reuşim să îi iubim pe cei ce ne urăsc, suntem încă prunci în viaţa duhovnicească. Încheiem cu un fragment frumos din cuvântarea Cuviosului Teolipt, care ne vorbeşte despre roadele iubirii în propria viaţă duhovnicească. "Scânteia acestei iubiri am văzut-o şi în sufletul meu şi aprins fiind de ea, am trecut cu vederea viaţa mea, am străbătut mări şi râuri, am trecut povârnişuri de munţi şi trupul meu a suferit ierni aprige, dar iubirea, îngrăşând în toate acestea sufletul meu, m-a făcut să rabd necazurile; căci focul dispoziţiei mele faţă de voi a risipit iarna încercărilor venite asupra mea. Ce anume să fac şi ce să vă ofer vouă? Ca să vă eliberez de necazurile care vă apasă şi să vă dau încredinţare de iubirea mea pentru voi şi de dorinţa şi grija mea de mântuirea voastră" (Cuvinte duhovniceşti, imne şi scrisori, p. 268). Observând acest fragment, nu putem să nu adăugăm şi cuvintele duhovniceşti ale Sfântului Apostol Pavel, ce vin în completarea sa: "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (...) Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Rom. 8:35, 38-39).