Cărturarii falși

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Despre înălțarea minții, 18, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 322

„Cei care vor să țină cuvântări duhovnicești fără să aibă expe­riența necesară se aseamănă unui om care la amiaza zilei de vară străbate un câmp pustiu și fără de apă. Deodată, sub imperiul setei arzătoare, i se conturează în minte un izvor cu apă rece, dulce și cristalină, iar el, de nimeni împiedicat, se desfătează pe săturate. Sau (se aseamănă) unui om care nici n-a gustat, dar vrea să spună altora cât de dulce este. Într-adevăr, așa sunt cei care vor să vorbească altora despre desăvârșire și sfin­țenie, fără să aibă experiența faptelor. Dacă se întâmplă ca Dumnezeu să-i învrednicească să cunoască fie și puțin cele despre care vorbesc, ei își dau numaidecât seama că adevărul și faptele se deosebesc mult de expunerea lor.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre iubire, 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 325

„Aceia care au în ei bogăția divină a Duhului împărtășesc altora cuvintele duhovnicești, ca și când le-ar scoate dintr-un tezaur propriu. Pe când cei ce n-au această bogăție în inima lor - bogăție din care izvorăsc cuvintele adânci și tainele - se agață de câte un cuvânt din cele două Testamente și-l au mereu pe limbă; sau, ascultând pe bărbații cei înduhovniciți, rețin cuvintele acestora, se mândresc cu ele și le prezintă altora drept cuvintele lor. În felul acesta, trag foloase din merite străine. Dat fiind însă că n-au comoara lor, din care să se desfăteze în primul rând ei și apoi să fie de folos și altora, după discuția (cu semenii lor), ei din nou se arată săraci (în duhul lor), pentru că fiecare cuvânt revine, în mod firesc, la cele din care a fost luat.” 

Sfântul Ioan Casian, Așeză­min­tele mănăstirești, Cartea a XII-a, Cap. 3, în Părinți și Scriitori Bise­ri­cești (1990), vol. 57, pp. 249-250

„(...) Nu există păcat care să aducă atâta slăbire tuturor virtuților și să-l jefuiască și golească pe om de toată dreptatea și sfințenia ca răul trufiei. E întocmai ca o boală generalizată, cumplită, care nu se împacă să rănească un singur organ, sau o parte a lui, ci prăvălește întregul corp într-o distrugere totală, și tocmai pe cei așezați pe culmea cea mai înaltă a virtuților se silește să-i doboare și să-i zdrobească într-o grea prăbușire. Orice păcat se oprește la hotarele lui sau la obiectul fixat și, chiar dacă afectează și alte virtuți, totuși vizează în mod deosebit una, asupra căreia se năpustește în mod special s-o sugrume. Și pentru a se putea înțe­lege mai limpede ceea ce am spus, lăcomia la mâncare, adică pofta pântecului sau a gurii, slăbește asprimea înfrânării, desfrâul întinează fecioria, mânia distruge răbdarea. În felul acesta, cel stăpânit de un păcat nu este obligatoriu lipsit de alte virtuți, ci, fiindu-i retezată numai acea virtute care, neputând rezista unui păcat opus, piere, pe celelalte le poate păstra măcar în parte. Însă trufia, de îndată ce a pus stăpânire pe biata minte, ca un tiran crud, când a cucerit cea mai înaltă fortăreață, surpă și nimicește din temelii întreaga cetate a virtuților și, făcând una cu pământul patimilor zidurile înalte ale sfințeniei de odinioară, de aici încolo nu mai îngăduie să persiste nici o umbră de libertate în sufletul celui supus Lui. Cu cât era mai bogat cel cucerit, cu atât mai greu va fi jugul robiei la care-l supune, despuindu-l, prin cel mai crud jaf, de toate bogățiile virtu­ților.” 

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)