Cel care se unește cu Dumnezeu nu mai are nevoie de nimic

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 2, Spre Hristos pe calea Fericirilor, în Filocalica, Ed. Deisis, pp. 37-39

„(...) Cel contopit cu Dumnezeu prin credință și care-L cunoaște prin fapte, acela s-a învrednicit negreșit să-L vadă și prin con­templație. Dar vede cele pe care nu pot să le scriu. Fiindcă mintea vede priveliști străine, se luminează întreagă și se face luminoasă [photoeides], dar nu poate să înțeleagă și să grăiască acestea. Pentru că însăși mintea e lumină și le vede pe toate lumină, iar lumina e vie și dă viață celui ce vede. Acesta se vede pe sine însuși în general unit cu lumina și văzând se strânge în sine și este așa cum era. Înțelege cu mintea lumina în suflet și iese din sine și, ieșind din sine, o vede departe, dar, întorcându-se iarăși, se găsește înăuntrul luminii. Și așa ce va putea spune sau ce poate înțelege din cele văzute, întrucât îi lipsesc cu totul cuvintele și noțiunile.

Cine deci auzind aceste taine nu se va minuna și, minunându-se, nu va alerga la Hristos? Cine nu va dori să vadă lucrurile uriașe ale lui Dumnezeu și nu va iubi pe Cel care dă în dar aceste daruri și harisme străine? Cu adevărat fraților, nimic nu e mai bun în lumea aceasta decât a nu avea nimic din cele ale lumii și a nu dori ceva peste nevoia de neapărată trebu­ință a trupului. Iar această nevoie de neapărată tre­buință o știe rațiunea: pâine și apă, o haină și un acoperiș potrivit dumnezeiescului Apostol: Având hrană și îmbrăcăminte, ne va fi destul cu acestea (I Timotei 6, 8). Iar dacă avem nevoie de ceva mai mult decât acestea, atunci negreșit Cel ce dă mai multe și umple în bunăvoința Sa tot ce-i viu (Psalmi 144, 16) ni le va da nouă, celor ce nădăjduim și credem în El. Numai să lăsăm toate cele ale vieții vremelnice, adică slava deșartă, invidia, certurile întreolaltă, viclenia, murmurul, iritarea, și toate câte nu-I plac lui Dumnezeu și duc în primejdie sufletul. Să dorim însă din suflet cele pe care Dumnezeu ne poruncește să le îmbrățișăm: sărăcia duhovnicească, pe care Cuvântul o numește smerenie, plânsul necontenit de zi și noapte, din care izvorăște bucuria sufletului și mângâierea de fiecare ceas celor ce-L iubesc pe Dumnezeu (Romani 8, 28). Fiindcă din unele ca acestea realizează blândețea toți cei ce luptă cu adevărat, care flămânzesc și însetoșează de dreptate (Matei 5, 6) și caută pururea Împă­răția lui Dumnezeu (Matei 6, 33) care covârșește toată mintea omenească (Filipeni 4, 7). Dar nu numai aceasta, ci și faptul de a deveni milostiv, curat la inimă, plin de pace și făcător de pace, și viteaz întru ispite (Matei 5, 3-11), și acest lucru vine din a plânge în fiecare zi. De aici ne vine și ura celor rele, de aici se aprinde în suflet și zelul dumnezeiesc, care nu-l lasă să se li­niștească nicidecum sau să încline spre cele rele împreună cu cei răi, ci îl umple de vitejie și de putere, ca să poată răbda până la sfârșit în cele cumplite.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)