Cercetarea Bibliei ne descoperă adevărul mântuitor

Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 2, III-IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, pp. 33-34

„Calea de căpetenie pentru descoperirea adevărului mântuitor este cercetarea Sfintelor Scripturi inspirate de Dumnezeu, pentru că în ele ni s-au transmis atât poruncile privitoare la faptele noastre, cât și viețile fericiților bărbați care stau în fața noastră, vrednice de a fi imitate ca niște icoane vii ale viețuirii în Dumnezeu. Și astfel, în orice parte simte fiecare creștin că-i lipsește ceva, aici își află, ca într-o farmacie de obște, leacul potrivit pentru boala lui, bineînțeles, dacă va fi hotărât să-și urmeze modelul.

De pildă, dacă îndrăgește cineva fecioria, citește adeseori istoria lui Iosif, învățând din faptele lui cum să se păstreze curat, și anume, nu numai să se înfrâneze de la plăcerile trupești, ci și cum să stăruiască mai mult în virtute. Bărbăția o poate învăța de la Iov, care nu numai când viața i s-a schimbat cu totul, încât într-o clipită din bogat a ajuns sărac și din tată a mulți copii să nu mai aibă nici unul, a rămas neclintit, păstrându-și tot timpul neîncovoiată credința sufletului său, ci n-a cârtit de mânie nici atunci când prietenii veniți să-l mângâie l-au luat în râs și i-au sporit prin aceasta și mai mult durerea. Și iarăși, dacă chibzuiește cineva cum ar fi cu putință ca în același timp să fie și blând, și mărinimos, încât și de mânie să se folosească prin blândețe ca de o unealtă împotriva răutății oamenilor, atunci îl va afla pe David curajos în faptele lui războinice, dar blând și stăpânit în răspunsurile față de dușmani. Tot așa a fost și Moise, care cu grea mânie și-a ridicat întreaga lui statură împotriva tuturor celor care au păcătuit față de Dumnezeu, dar când a fost vorba de învinuirile care i s-au adus, el a răbdat toate cu seninătate sufletească. Și peste tot, așa cum pictorii, care zugrăvesc icoanele după model, își îndreaptă continuu privirile spre original ca să-i poată prinde aidoma trăsăturile, tot așa și cel ce vrea să se desăvârșească în toate felurile trebuie să privească la viețile acestor sfinți ca la niște statui vii și lucrătoare și să-și însușească bunătățile lor, urmându-le întocmai exemplul prin imitare.

Dar și rugăciunile, care însoțesc citirile biblice, fac sufletul mai întinerit și mai îmbunătățit, pe măsură ce acesta se simte mai plin de dorul după Dumnezeu. Căci rugăciunea cu adevărat bună este aceea care face să se înfiripeze în suflet o concepție clară despre Dumnezeu, iar sălășluirea lui Dumnezeu în noi constă tocmai în a-L avea pe El temeinicit în gând. Numai atunci devenim temple ale Duhului, când gândirea statornicită la El nu se mai lasă întreruptă de grijile pământești și când cugetul nu se lasă tulburat de patimi trecătoare. 

Cel ce iubește pe Dumnezeu lasă totul de-o parte și se retrage în el, alungând orice patimă care-l ațâță spre necumpătare și săvârșind fapte care duc la virtute.”