Cine este fericit?

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a IV-a despre mulțumire, II-III, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 87-88

„Înstrăinându-ne de Dumnezeu prin păcat, am fost chemați iarăși la înrudirea cu El, fiind izbăviți din necinstita robie prin sângele Unuia-Născut; ne stau înainte nădejdile învierii, desfătările bunătă­ților îngerești, Împărăția cea din ceruri, bunătățile făgăduite, care depășesc puterea minții și a cuvântului.
Pentru ce nu se cuvine, dar, să socotim acestea îndestulătoare pricini de veselie fără de sfârșit și de bucurie necontenită, ci să socotim că duce o viață vrednică de bucurie cel ce slujește pântecelui, cel ce se veselește în cântece și cel ce se tăvălește și sforăie într-un pat moale? După părerea mea, aceștia ar trebui plânși de cei ce au minte, și, dimpotrivă, fericiți cei ce-și petrec viața de aici în nădejdea veacului ce va să fie, schimbând pe cele prezente cu cele veșnice, chiar dacă cei uniți cu Dumnezeu ar trăi în foc ca cei trei tineri în Babilon (Daniel 3, 21), chiar dacă ar fi închiși cu leii (Daniel 7, 17-24), chiar dacă ar fi înghițiți de chiți (Iona 2, 1); aceștia trebuie să fie fericiți de noi, că ei trăiesc cu bucurie; nu se întristează din pricina greutăților de față, ci se bucură întru nădejdea celor ce ne sunt păstrate pentru mai târziu. Pe acel luptător îl socotesc bun, care, odată intrat în stadionul credinței, suferă cu bărbăție loviturile vrăjmașilor cu nădejdea slavei încununării. La concursurile atletice, cei ce s-au obișnuit cu ostenelile în locurile de exerciții nu dau înapoi în fața durerii, ci, disprețuind oboselile de o clipă, pornesc să lupte de aproape cu adversarii lor, cu dorința de a fi proclamați învingători. Tot așa și cel râvnitor: chiar dacă ar veni peste el un necaz din cele mai mari, bucuria nu i se va întuneca, pentru că suferința aduce răbdare; răbdarea încercare; încercarea nădejde; iar nădejdea nu rușinează (Romani 5, 3-5). Pentru aceea ni s-a și poruncit de către Pavel în altă parte să răbdăm în necaz și să ne bucurăm întru nădejde (Romani 12, 12). Nădejdea este, dar, aceea care face ca bucuria să locuiască în sufletul celui râvnitor.” 

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a doua, 54, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, pp. 168-169

„Căci numai virtuțile fac pe om fericit, fie că sunt singure, fie împreună cu alte bunuri. Celelalte bunuri împreună cu virtuțile îl fac pe om fericit în mod abundent, cum a spus cineva dintre cei înțelepți în cele dumnezeieşti, iar singure şi de sine, în mod circumscris. Căci dintre lucruri, unele se cunosc în mod circumscris, cum e cel de doi coți, altele ca grămadă. Căci din grămadă chiar dacă scoți două măsuri restul rămâne tot grămadă. Şi din fericirea abundentă de scoți bunurile trupurilor şi ale celor din afară şi laşi numai virtuțile, fericirea rămâne şi aşa fără lipsă. Căci virtutea e îndestulătoare prin ea însăşi spre fericirea celui ce o are. Deci tot cel rău este nefericit, chiar dacă ar avea la un loc toate bunurile amintite ale pământului, odată ce este lipsit de virtuți. Şi tot cel bun e fericit, chiar de e lipsit de toate bunurile pământului, având strălucirea virtuții cu care se bucură Lazăr, având odihna cea din sânurile lui Avraam.”

Tâlcuirea Sf. Dumitru Stăniloae: Numai virtuțile fac pe om fericit, fie că acela mai are sau nu şi alte bunuri. Toate celelalte bunuri sunt măsurate şi, când sunt pierdute, e pierdut totul. Virtutea e nemăsurată şi, chiar dacă omul care o are le pierde pe celelalte, tot fericit rămâne. Căci prin virtute omul participă la Dumnezeu cel infinit. (n.s. 218, p. 169)

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)