Comparaţia între creştinii nepracticanţi şi păgâni

Deseori ne găsim în faţa unor provocări aproape incredibile în lumea cotidiană. Aceste provocări însă ne fac să credem că sunt perfect noi şi că nu au un istoric în spate, lăsându-ne pradă deznădejdii născute din lipsa de soluţii. Cu toate acestea, cercetând scrierile Părinţilor Bisericii, observăm că multe mutaţii actuale au un precedent şi au fost deja combătute eficient.

Astăzi sunt mulţi credincioşi care deplâng lipsa de dorinţe duhovniceşti a semenilor lor, care se declară totuşi creştini. De asemenea, suntem obişnuiţi să credem că primele secole creştine au reprezentat o perioadă de aur a Bisericii, la care ne întoarcem cu drag. Dar, totodată, avem nevoie de o privire ceva mai obiectivă. Atunci nici viciile nu erau diferite...

Un preot puternic

Deseori în istoria Bisericii a fost nevoie de oameni direcţi, pregătiţi să spună lucrurilor pe nume. Opţiunea de a preciza adevărul în dauna unei diplomaţii indulgente a fost întotdeauna o caracteristică a omului duhovnicesc. Deşi iubirea ne îndeamnă să ne comportăm cu blândeţe, acest lucru nu exclude folosirea cu măsură a asprimii. Păstrarea unei credinţe ferme şi mărturisirea ei presupune şi o separare clară, directă a binelui de rău, cu riscul de a ne face neplăcuţi în ochii celorlalţi. Preotul Salvianus, care a trăit în Marsilia secolului V, a reprezentat o astfel de persoană, pregătită să îşi asume responsabilitatea unei publicităţi negative. Salvianus s-a născut în jurul anului 390 în oraşul Treveri. Provenea dintr-o familie de rang nobiliar şi a fost destul de bine educat, dar, în tinereţe, a dus o viaţă desfrânată. În jurul vârstei de 30 de ani s-a căsătorit şi a primit botezul, renunţând la viaţa sa dezordonată. În anul 424 intră în sihăstria din Lerin împreună cu soţia. Se pare că aici a fost hirotonit preot. Tot aici, cuplul a decis să păstreze castitatea conjugală pentru tot restul vieţii. În 470 îl întâlnim la Marsilia, unde se pare că a trecut la cele veşnice nu la mult timp după întâlnirea sa cu cel care îi va nota viaţa, Ghenadie. Salvianus a muncit enorm pentru a restaura o viaţă duhovnicească în locurile unde a propovăduit. Deşi opera sa prezintă din anumite puncte de vedere o influenţă ascetică poate puţin cam riguroasă, actualitatea cuvintelor sale pentru creştinii din lume nu poate fi tăgăduită.

Un stil profetic

Analizând cu atenţie opera lui Salvianus, cercetătorul italian Leonardi a ajuns la concluzia că aceasta nu reprezintă deloc o cazuistică moralizatoare, aşa cum era caracterizată până în secolul XX. Salvianus aduce cu sine vigoarea profetică, atât de puţin întâlnită astăzi... Să nu uităm că una dintre slujirile Mântuitorului este cea profetică, pe care şi creştinii o pot primi ca harismă. Stilul abordat de Salvianus în opera sa este cel profetic. "Într-adevăr, e tipică pentru profet acuzaţia de idolatrie adresată lumii necreştine, îndepărtate de Dumnezeu; tocmai în această stare se găseşte Biserica" . Cuvintele lui Claudio Moreschinni citate anterior ne dezvăluie tema pe care o vom aborda în continuare: care erau cu adevărat cei îndepărtaţi de Dumnezeu în opinia lui Salvianus: păgânii neştiutori sau creştinii ignoranţi? Moreschinni anticipează răspunsul corect afirmând: "Salvianus gândeşte ca un teolog şi ca un profet, nu ca un istoric sau ca un politician. Observă cum convertirea la creştinism dorită de legile statului nu a produs şi o adevărată convertire a sufletelor, care au rămas în esenţă tot păgâne. Nu numai barbarii sunt necreştini, ci şi creştinii aparenţi, adică majoritatea. (...) Germanii, barbarii sunt instrumentul de care se serveşte Dumnezeu pentru a-i întoarce pe romani spre adevărata credinţă şi adevărata viaţă creştină, dar aceasta nu înseamnă că ei sunt în esenţă mai buni decât romanii; sunt mai buni în mod relativ, pentru că încalcă Legea fără să o cunoască, în timp ce romanii o încalcă, deşi o cunosc".

Învăţătură mai bună, dar fapte mai rele

Salvianus a oferit în scrierea Despre guvernarea lui Dumnezeu argumente care au demonstrat clar că nu este o responsabilitate divină pentru faptele rele ale oamenilor. Creştinii erau mâhniţi de înfrângerile suferite contra barbarilor. Să ne gândim că, în jurul anilor 440-450, în care Salvianus scrie această operă, atacurile vandalilor şi goţilor, cărora li se vor adăuga mai târziu hunii, au produs nenumărate pagube creştinilor. Unii dintre barbari erau botezaţi în credinţa ariană, dar acest lucru nu i-a împiedicat să săvârşească numeroase atrocităţi. Cu toate acestea, cei care erau cel mai de plâns rămâneau creştinii. Potrivit lui Salvianus, ei nu păziseră cu grijă tezaurul propriei credinţe şi plăteau acum pentru neascultarea lor. "Ştiu că multora dintre noi li se pare intolerabil să se spună că suntem mai răi decât barbarii. Ce facem însă că nu foloseşte deloc cauzei noastre dacă acest lucru ni se pare intolerabil? Dimpotrivă, ne agravăm şi mai rău cauza, dacă suntem mai răi şi ne socotim mai buni. "Cel care - zice Apostolul - se socoteşte a fi ceva, deşi nu este nimic, se amăgeşte pe sine însuşi; dar

să-şi cerceteze omul lucrarea sa" (Gal. 6:3-4). Trebuie să ne încredem aşadar în fapta, nu în părerea noastră, în ruşine, nu în plăcere, în adevăr, nu în minciună. Dar fiindcă unii socotesc de netolerat faptul că suntem consideraţi mai răi decât barbarii, sau nu cu mult mai buni, să vedem în ce chip suntem mai buni, şi decât care barbari. În tot neamul omenesc sunt două feluri de barbari: eretici şi păgâni. În ceea ce priveşte legea divină, afirm că, fără comparaţie, noi suntem mai buni decât toţi aceştia; dar în ceea ce priveşte viaţa şi faptele vieţii, îmi pare rău şi deplâng faptul că suntem mai răi. Cu toate că - aşa cum am mai spus - nu afirm aceasta despre totalitatea poporului roman". Salvianus afirmă aici că, deşi în privinţa învăţăturii corecte creştinii deţin supremaţia în faţa necredincioşilor şi ereticilor, prin faptele rele săvârşite se coboară mai jos de aceştia. Cu toate acestea, curajosul preot nu se grăbeşte să condamne în general întregul popor, fiind conştient că o asemenea atitudine ar fi reprezentat un negativism contrar poruncilor cuprinse în Evanghelie. Ne este permis să fim realişti cu condiţia să nu cădem în deznădejde.

Îngăduinţa lui Dumnezeu faţă de păgâni

"După cum gândesc, Dumnezeu le acordă îngăduinţa, fiindcă vede că ei, deşi nu cred corect, greşesc totuşi prin dragostea unei păreri cuvioase, mai ales fiindcă ştie că ei fac cele pe care nu le ştiu. Ai noştri, în schimb, nu iau în serios ceea ce cred şi astfel aceia păcătuiesc din vina învăţaţilor, iar ai noştri, din propria vină, aceia din neştiinţă, ai noştri, cu ştiinţă, aceia fac ceea ce cred ei drept, ai noştri, ceea ce ştiu ei că e nelegiuit. Şi de aceea, dintr-o dreaptă judecată, pe aceia îi ocroteşte îngăduinţa lui Dumnezeu, pe ai noştri îi dojeneşte cu observaţiile Lui, fiindcă ştie până unde trebuie iertată ignoranţa, iar dispreţul nu este îngăduit". Îngăduinţa lui Dumnezeu se pogoară asupra păgânilor neştiutori, dar rămâne departe de creştinii care nu se căiesc de răutăţile săvârşite cu bună-ştiinţă. Din păcate, în această situaţie se află foarte mulţi creştini şi în zilele noastre, care afirmă că Îl recunosc pe Dumnezeu, dar nu se păzesc poruncile Lui. De aceea, se află într-un stadiu inferior chiar celor care slujesc idolilor, cum erau catalogaţi păgânii. Cu toate acestea, căinţa este cea care ne ridică iarăşi la treapta luminoasă în care ne-a aşezat botezul şi în care ne-au întărit Mirungerea şi Euharistia. Avem însă motive să considerăm că toate cuvintele preotului Salvianus adresate comunităţilor din Lerin şi Marsilia acum mai bine de 1.500 de ani sunt adevărate. Dureroase, dar adevărate. Tot ceea ce ne rămâne de făcut este să ne păzim ca nu cumva, într-o bună zi, acestea să nu ni se pară dureros de adevărate şi nouă înşine...