Comuniunea virtuților

Avva Pimen a istorisit: „Odată, cineva l-a întrebat pe Avva Paisie: «Ce să fac cu sufletul meu, fiindcă e nesimțitor și nu se teme de Dumnezeu?». El îi zice: «Du-te, lipește-te de un om care se teme de Dumnezeu și, în preajma lui, învață și tu să te temi”.

În mod cât se poate de natural, Avva Pimen se raportează la cuvintele și la învățătura altor părinți pe care o asumă organic. De această dată, îl vedem pe bătrân reluând fără nici un comentariu un cuvânt al unui alt ascet. Gândul Avvei Paisie este unul deosebit de important pentru că arată cum se poate dobândi virtutea și, mai precis, o categorie aparte de virtuți, pentru care emblematică este teama de Dumnezeu.

Calea cea mai sigură pentru deprinderea oricărei virtuți este contagiunea, imitația, comuniunea în duh. Învățarea este, în felul acesta, un proces viu, care leagă generațiile între ele și care urcă până la Hristos. Prezența unui maestru, a unui învățător, cu toate că este benefică, nu este la fel de necesară în toate cazurile.

Putem identifica trei categorii de virtuți, în funcție de cât este de importantă prezența unui povățuitor. În atmosfera Bisericii, asceza corporală în principal poate fi practicată fără un îndrumător, pe baza reperelor fixe filocalice și tipiconale. Există apoi o a doua categorie, a virtuților teologice (credința, nădejdea, dragostea), care au nevoie de un prim impuls din partea cuiva care le-a dobândit deja. După aceea harul lui Dumnezeu este cel care le lucrează în suflet.

În a treia categoria, cea mai sensibilă, se găsesc acele virtuți care nu pot fi învățate altfel decât prin contagiune, prin exemplu personal și comuniune în duh. Mântuitorul Hristos este cel care inițiază șirul învățării directe: „Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Mt. 11, 29). La fel cum copiii au nevoie de părinți de la care să învețe verticalitatea și bărbăția, tot așa, smerenia sau teama de Dumnezeu pot fi învățate doar prin coabitarea cu cineva care le trăiește. Virtuțile acestea nu au expresii corporale elocvente, ele țin în mod esențial de o atitudine a duhului: uneori se exprimă discret, prin­tr-un gest, o tăcere cuminte, o expresie a privirii și a feței. Duhul smereniei, al evlaviei, al tăcerii și al fricii de Dumnezeu se poate învăța doar prin comuniune. Iar comuniunea aceasta se realizează în atmosfera mai amplă a Bisericii. Atmosfera Bisericii este mediul care face posibile virtuțile, la fel cum aerul face posibilă respi­rația. Altfel, când atmosfera Bisericii se rarefiază, duhul lumii câștigă teren și subjugă sufletele.

Lumea Patericului este, în sine, o pledoarie pentru comuniunea în vederea dobândirii virtu­ților: „Du-te, lipește-te de un om care se teme de Dumnezeu și, în preajma lui, învață și tu să te temi”.