Critici şi adevăruri

Naşterea Maicii Domnului a fost un pas decisiv al pregătirii concrete a începutului mântuirii noastre, realizată prin negrăita întrupare a Dumnezeului nostru. În omilia rostită la ziua sărbătorii Naşterii Maicii Domnului, Sfântul Grigorie Palama, într-un limbaj plin de poezie, vorbeşte despre "venirea în lume a cortului cel însufleţit şi nefăcut de mână omenească al lui Dumnezeu".

Maica Domnului vine în lume, şi venirea ei este carte cu anevoie de citit şi de înţeles. Această carte avea să cuprindă nu un cuvânt omenesc, cuvânt al înţelepciunii omeneşti, ci pe Însuşi Cuvântul Cel viu, ceresc. Cuvântul Care S-a născut din Dumnezeu Tatăl din veac îşi pregăteşte, prin naşterea Maicii Domnului, cort însufleţit şi chivot înţelegător şi duhovnicesc. Fecioara care mai înainte de naştere şi după naştere rămâne fecioară vine în lume, descoperind mlădiţa cea mai dinainte vestită de proorocul Isaia, mlădiţă odrăslită din rădăcina lui Iesei şi din care a răsărit floarea cea veşnică. Mlădiţa aceasta, neveştejită, nu a primit păcatul, ci a chemat firea noastră, ofilită şi căzută din sălaşul hranei celei nepieritoare, către înflorirea cea plină de veşnicie. Mlădiţa aceasta, neveştejită, ne-a ridicat la ceruri şi ne-a deschis Raiul. Maica Domnului este toiagul prin care Păstorul cel Veşnic îl conduce pe om către păşunile cele veşnice.

Naşterea Maicii Domnului, răsplată a rugăciunilor

Este o naştere care sfidează normele unei naşteri în parametrii normali de vârstă, şi cu toate acestea Ioachim şi Ana vor primi ca răsplată a rugăciunii şi răbdării lor o pruncă mai minunată decât toate minunile, pe cea care avea să fie Născătoarea Ziditorului întregului univers, cea care a îndumnezeit neamul omenesc şi care a făcut pământul cer. Nu se putea însă ca Prea Sfânta să se nască fără rugăciune multă. Spune Sfântul Grigorie Palama: "Peste măsură de întristaţi şi fiind ţinta atâtor batjocuri, drepţii Ioachim şi Ana, amintindu-şi de Avraam şi Sarra şi de toţi ceilalţi despre care se spune că au fost încercaţi cu nenaşterea de fii, au alergat la rugăciune către Dumnezeu. Înţeleptul Ioachim s-a retras în pustie şi acolo s-a sălăşluit şi cu post s-a nevoit ridicând rugăciuni la Dumnezeu ca să devină şi el tată; şi nu a încetat a se ruga, nici nu a plecat de acolo până ce nu a dobândit plinirea cererii".

Interpretare în cheie contemporană

Cum poate fi interpretat acest episod esenţial al istoriei mântuirii în cheie contemporană? Cum şi în ce condiţii mai are omul modern acces la spontaneitatea, persistenţa şi curajul rugăciunii în momente-cheie? Bineînţeles, nu mă refer la omul modern creştin, trăitor al vieţii Bisericii. Mă refer la omul modern, căutător neliniştit al soluţiilor salvatoare sociale sau politice, dar ignorant al soluţiilor soteriologice oferite de viaţa plină de har a rugăciunii. Nu ştiu, spre exemplu, cum ar trebui interpretat textul următor: "Dacă înainte de 1989, România era orientată către teorie, cunoaştere şi tehnică - teleenciclopedia fiind cea mai urmărită emisiune televizată mult timp -, imediat după 1990 am asistat la valorizarea mercantilismului, pecuniarului, dar şi la o prezenţă tot mai importantă a religiei în viaţa socială" (Alfred Bulai, psiholog). Nu pot să cred că acest "dar" are valoarea unei prepoziţii adversative. Mesaje de acest gen, în care rolul Bisericii în societate este pus rău-voit într-o lumină negativă, sunt destul de dese în presa românească, voit creatoare de opinie liberă. Se face tot mai des, în acelaşi segment de presă românească, comparaţia cu unele ţări occidentale, precum Franţa, Germania sau Marea Britanie spre exemplu, unde separaţia şi marginalizarea atitudinii religioase ar fi permis progresul economic, spre deosebire de spaţiile tradiţional-ortodoxe, unde Biserica este mult mai prezentă şi deci implicit activitatea economică scade proporţional cu credinţa cetăţenilor. Se vorbeşte despre oamenii aflaţi în Biserică ca despre "specia celor care-şi imaginează că l-au găsit pe Dumnezeu" şi se insistă adesea că "această specie este întristător de omogenă". Destui ziarişti care nu se împacă cu ideea că Biserica nu este rezervată unui grup lipsit de perspective sociale şi că realitatea vibrării unui suflet la frecvenţa cuvântului lui Dumnezeu este aplicabilă şi sufletelor celor mai fin culturalizate încearcă să ne convingă că "religia este precum un capac la o oală de ciorbă. Se ridică aburii până la ea, se transformă în picături şi cad înapoi. Eu, spune respectivul sceptic-teologic, nu mai am un aşa plafon, am scos de mult capul dincolo".

"Orice creştin occidental aflat în biserică este adesea o imagine a lui Ioachim şi Ana"

Uită însă înverşunaţii atacatori ai Bisericii că, în Apus, creştinismul se găseşte pe alocuri într-un reviriment incredibil. În Franţa spre exemplu, Biserica Romano-Catolică este prezentă în puncte-cheie ale misiunii sociale girate în parteneriat cu statul francez. Teoretic există separaţia declarată între statul francez şi cultele religioase. Acest lucru nu îi împiedică pe contemporanii noştri francezi să se apropie de Biserică. Vor fi uimiţi unii ziarişti români să afle că atât în parohiile ortodoxe din diaspora, cât şi în parohiile romano-catolice pot fi găsiţi credincioşi din categorii sociale extrem de variate: avocaţi, ingineri, informaticieni, simpli muncitori. Creştinii nu se sfiesc să îşi afirme credinţa în spaţiul occidental, chiar dacă se găsesc uneori chiar în puncte-cheie din administraţie sau învăţământ, respectând bineînţeles legile statului francez referitoare la separaţie. Orice creştin occidental aflat în biserică este adesea o imagine a lui Ioachim şi Ana. Persistenţa în rugăciune, seriozitatea în implicarea în viaţa Bisericii, chiar o anumită doză de ascetism sunt caracteristici ale multor credincioşi din aceste locuri. Pentru mulţi, Biserica este şi o importantă sursă a actului cultural, şi nu o ruşine socială. Iar faptul că şi compania de căi ferate SNCF pune săptămânal la dispoziţia diverşilor pelerini garnituri întregi şi orare preferenţiale arată că manifestarea religiei în spaţiul public nu este deloc stânjenitoare. Bineînţeles, nici în spaţiul creştin occidental nu lipsesc şicanele de tot felul la adresa creştinilor, comparaţi adesea cu Ioachim şi Ana. Lipsa de productivitate aparentă este adesea acuza aruncată de cele mai multe ori gratuit în direcţia creştinilor. Nici Ioachim şi Ana nu au avut multă vreme copii. S-au rugat cu credinţă şi stăruinţă şi Dumnezeu le-a dăruit minunea. Şi omului modern, creştin, apelul neîncetat la rugăciune, stabilitatea în credinţă, renaşterea vieţii bisericeşti sunt realităţi care nu-i pot fi contestate şi cu atât mai mult controlate mercantil. Creştinul, fie el din Orient sau Occident, îşi va ordona toată viaţa în jurul efortului de a citi "cartea cea neînţeleasă" de care aminteam la începutul articolului. Minunea ridicării firii omeneşti la posibilitatea nemuririi va potenţa pe toţi creştinii, indiferent de orice fel de critici şi atacuri ar veni asupra lor.

"Drepţii Ioachim şi Ana, amintindu-şi de Avraam şi Sarra şi de toţi ceilalţi despre care se spune că au fost încercaţi cu nenaşterea de fii, au alergat la rugăciune către Dumnezeu. Înţeleptul Ioachim s-a retras în pustie şi acolo s-a sălăşluit şi cu post s-a nevoit ridicând rugăciuni la Dumnezeu ca să devină şi el tată; şi nu a încetat a se ruga, nici nu a plecat de acolo până ce nu a dobândit plinirea cererii."

Sf. Grigorie Palama