Cum ne eliberăm de mânie

Sfântul Ioan Casian, Așeză­mintele mănăstirești, Cartea a VIII-a, Cap. 14-15; 20, Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 217-218; 220

„Și fiindcă de cele mai multe ori noi le arătăm desconsiderare fraților pe care i-am jignit și întristat, sau, cel puțin, privindu-i de sus, pretindem că nu noi ne facem vinovați de asta, doctorul sufletelor și cunoscătorul celor ascunse din lăuntrul nostru a voit să înlăture cu totul orice prilej de mânie din inimile noastre. Astfel, el ne poruncește nu numai să-i iertăm pe frații noștri care ne-au supărat și să ne împăcăm cu ei, alungând din minte toată jignirea sau întristarea pricinuită de ei, dar mai mult: dacă știm că ei au vreo pornire dreaptă sau nedreaptă împotrivă-ne, la fel ne impune să lăsăm darul nostru, adică să întrerupem ruga și să ne grăbim mai întâi a-i împăca (Matei 5, 23-24). După ce le-am potolit mânia, putem înălța nepătate darurile rugăciunilor noastre. Căci Domnul nostru, al tuturor oamenilor, nu-i împăcat să-i aducem o astfel de slujire prin care ce-a dobândit printr-unul să piardă prin celălalt stăpânit de supărare. Cel ce dorește și așteaptă mântuirea tuturor robilor săi suferă o pagubă la fel dacă a pierdut pe cineva. De aceea, dacă fratele are mânie împotriva noastră, rugăciunea ne va fi tot atât de nefolositoare de parcă noi am păstra-o în sufletul umflat de indignare împotriva acestuia.

De altfel, nu este motiv să zăbovim prea mult timp asupra poruncilor evanghelice și apostolice, când chiar Legea Veche, care pare să manifeste o oarecare indulgență, ne pune în vedere același lucru: Să nu dușmănești, zice, pe fratele tău în inima ta (Levitic 19, 17), și iarăși: Să n-ai ură asupra fiilor poporului tău (Levitic 19, 18), și tot așa: Drumurile celor ce-și amintesc de fapta rea duc spre moarte (Pilde 12, 28). Deci și acolo observi că este îndepărtată răutatea nu numai de la faptă, dar chiar din gând, odată ce se cer alungate cu totul ura și răzbunarea până și din minte, dar din inimă?”

„(...) Trebuie să suprimăm mânia nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. Negreșit, nu ne va fi de nici un folos să înăbușim manifestarea în cuvânt sau în faptă a pornirii noastre mânioase, dacă Dumnezeu, ­Căruia nu-I rămân neștiute cele ­ascunse ale inimii, o găsește ­cuibărită acolo. Cuvântul Evangheliei ne poruncește să stârpim mai degrabă rădăcinile viciilor decât roadele, care fără îndoială vor dispărea, după ce le-a fost nimicită vatra. Când acestea vor fi alungate, nu de la suprafața faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre, mintea ne va putea rămâne necontenit într-o răbdare și sfințenie deplină.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. XXVII, 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 591

„Așa este firea mâniei: amânată se ofilește și piere, dar lăsată liberă se aprinde din ce în ce mai mult.”