Lucrarea harului și dobândirea mântuirii

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XV, 27-28, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 161-162

„Să presupunem că un împărat încredințează averea sa unui (om) sărac. (Săracul) care o primește spre păstrare nu o consideră pe aceasta ca fiind a sa, ci totdeauna își recu­noaște sărăcia și nu îndrăznește să risipească (nimic) din comoara străină. Un lucru îi vine mereu în minte, (și anume) pe lângă faptul că este o comoară străină, i-a fost încredințată de împăratul cel prea puternic, iar acesta o ia de la el atunci când vrea. La fel trebuie să cugetăm și noi, cei ce avem harul lui Dumnezeu; să ne smerim și să mărturisim sărăcia noastră. Pentru că, după cum cu cel sărac, care primește comoara împăratului și își pune nădejdea în comoara străină ca într-o comoară proprie, și inima i se umple de trufie, (atunci când) împăratul își ia de la el comoara, el, cel căruia i se încredințase comoara spre păstrare, rămâne sărac ca mai înainte; la fel (se întâmplă cu) cei ce au (primit) harul: dacă se mândresc și se semețesc cu inimile lor, Domnul ia de la ei harul Său, iar aceștia rămân așa precum erau înainte de a-l fi primit de la Domnul. Însă unii, deși au harul în ei, sunt amăgiți de păcat și nu știu. (...) La fel (face) și groaznicul șarpe al păcatului care se află la un loc cu sufletul; îl îmbie și ațâță, iar dacă sufletul cedează, se face părtaș cu răutatea cea netrupească a duhului (celui rău), adică un duh se unește cu altul, iar cel ce cedează și primește cugetul celui rău în inima lui comite adulter. Întru aceasta constă lupta ta: să nu desfrânezi în gândurile tale, să duci război înlăuntrul tău împotriva minții (care iscă gânduri rele), să nu asculți (de ea), nici să nu îngădui răutății (să intre) în cugetul tău. Dacă Domnul va afla în tine această pregătire, te va primi în împărăția Sa în ziua cea de pe urmă.” 

Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către eleni (Protrepticul), Cap. IX, 85.4, 86.1, în Părinți și Scri­itori Bisericești (1982), vol. 4, p. 138

„Mărturisiți-mi, o, oamenilor, câte lucruri n-ați vinde voi, ca să vă cum­părați mântuire veșnică? Nici dacă vei măsura tot Pactolul, râul legendar de aur, nu vei număra atâtea măsuri ca să poți plăti mântuirea! Dar nu vă descurajați! Vă este cu putință, dacă voiți, să vă cumpărați mântuirea cea de mare preț cu propria voastră comoară, cu dragostea și cu credința voastră; acesta este prețul care merită să fie luat în seamă pentru viață. Acest preț îl primește Dumnezeu cu plăcere.”

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata I, Cap. VII, 38.6-38.7, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 32

„Scriptura spune: Deschideți porțile dreptății, ca intrând în ele să laud pe Domnul (Psalmi 117, 19). Pentru că Dumnezeu mântuie în felurite chipuri - că este bun - de aceea și căile care duc la dreptate sunt multe și felurite. Dar toate aceste căi duc la calea și poarta cea principală. Iar de cauți intrarea cea împărătească, intrarea cea adevărată, atunci vei auzi: Aceasta este poarta Domnului! Drepții vor intra prin ea! (Psalmi 117, 19). Dintre multe porți deschise, numai poarta dreptății este poarta lui Hristos; toți care intră prin ea sunt fericiți și-i îndreaptă mersul lor în cuvioșie gnostică.”

Origen, Filocalia, XXI, [Din cartea a III-a «Despre principii»],18, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 7, pp. 437-438

„Nici lucrarea de desăvârșire a omului nu se săvârșește dacă nu contribuie și omul la ea; dar încununarea ei n-o ducem noi la sfârșit, ci Dumnezeu este Cel ce contribuie cel mai mult.
Și ca să ne convingem cu și mai multă claritate că la acest lucru s-a gândit și Sfântul Pavel în citatul amintit, să mai luăm un exemplu din arta cârmuirii corăbiilor. În comparație cu bătaia vânturilor, cu liniștea vremii, cu clipirea stelelor, care toate colaborează la siguranța călătorilor, pentru reîntoarcerea fericită în port, oare cam ce parte de contribuție îi vom atribui cârmaciului? Adeseori, dintr-o sfială cucernică, nici marinarii n-au curaj să spună că ei ar fi salvat corabia, ci totul îi atribuie lui Dumnezeu nu ca și cum ei n-ar fi ajutat cu nimic, ci pentru că rolul Providenței e nesfârșit mai important decât destoinicia cârmaciului. De bună seamă că și la mântuirea noastră contribuția lui Dumnezeu este incomparabil mai mare decât ceea ce se atribuie hotărârii noastre libere. Aceasta e pricina pentru care s-a spus că nu depinde de voința noastră ori de alergarea noastră, ci de milostivirea lui Dumnezeu.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)