Cum să ne îngrijim „inima”

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XV, 32-35, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 164

„Să presupunem că există un palat impunător, că acesta se pus­tiește și se umple de morți și de mult miros urât; la fel este și inima, palatul lui Hristos: geme de mare necurățire și de mulțimea duhurilor necurate. Se cuvine, deci, ca acesta să fie reconstruit și reînnoit, iar cămările sale pregătite. Pentru că Împăratul Hristos vine acolo, împreună cu îngerii și cu duhurile cele sfinte, să Se odihnească, să locuiască, să umble și să așeze Împărăția Sa.

Să presupunem, de asemenea, o corabie cu multă rânduială: acolo căpitanul pe toți îi conduce și rânduiește, pe unii dojenindu-i, iar pe alții învățându-i. Tot așa este și inima, care are (drept) căpitan mintea, conștiința care cenzurează cugetele care se acuză sau se apără. Pentru că zice (Apostolul): Cugetele se acuză sau se apără între ele (Romani 2, 15).

Vezi că conștiința nu aprobă acele gânduri care se supun păcatului, ci numaidecât le mustră. Ea nu minte, pentru că ce ar spune în ziua judecății?, ci dă mărturie (despre adevăr) ca una care totdeauna mustră. (...)

Că de când a călcat Adam porunca, șarpele a intrat și s-a făcut stăpân al casei, și este pe lângă sufletul (propriu-zis) ca un al doilea suflet. Pentru că zice Domnul: Oricine nu se leapădă de sine și nu-și urăște sufletul său nu este ucenicul Meu (Luca 14, 26). Cel ce-și iubește sufletul său îl va pierde (Ioan 12, 25). Pentru că păcatul, intrând în suflet, s-a făcut mădularul lui, s-a lipit de omul cel trupesc și (de aceea) se nasc în inimă multe cugete necurate. Deci, cel ce face voia sufletului său, voia inimii o face, pentru că sufletul se împle­teș­te și se amestecă (cu ea).”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)