Cum să ne rugăm

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIX, IV, în Pă­rinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 250

„Deci, așa vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri (Matei 6, 9). Vezi că îndată a deșteptat luarea aminte a ascultătorilor, amintind, chiar, prin cel dintâi cuvânt al rugăciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu. Cel care numește Tată pe Dumnezeu, prin această singură numire, a mărturisit: iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfințenia, răscumpărarea, înfierea, moștenirea, însușirea de frate cu Unul-Născut, dăruirea Duhului. Că nu-i cu putință să nu­mești Tată pe Dumnezeu, dacă n-ai dobândit toate aceste bunătăți. Hristos, deci, deșteaptă luarea aminte a ascultătorilor Lui prin două lucruri: și prin vrednicia Celui pe Care Îl numesc Tată, și prin măreția bunătăților de care se bucură. Când spune: Care ești în ceruri, nu o spune ca să închidă pe Dumnezeu în cer, ci ca să îndepărteze de pământ pe cel ce se roagă și să-l ridice la locurile cele înalte și la lăcașurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte ne mai învață să facem rugăciune de obște pentru toți frații. Că n-a spus: Tatăl meu care ești în ceruri, ci: Tatăl nostru, poruncindu-ne să înălțăm rugăciuni pentru toți oamenii și să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpește dușmă­nia, doboară mândria, alungă invidia, aduce dragostea, mama tuturor bună­tă­ților, izgonește inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeași cinste și împăratul, și săracul, pentru că participăm cu toții, în comun, la cele mai mari și mai necesare bunuri. Ce pagubă avem de pe urma obârșiei noastre de jos, când, de pe urma obârșiei noastre de sus, toți suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât săracul, nici stăpânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împăratul mai mult decât ostașul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înțeleptul mai mult decât prostul? Tuturor ni s-a dăruit aceeași noblețe, învrednicindu-ne pe toți la fel să-I zicem lui Dumnezeu: Tată.”

Sfântul Ciprian, Către Donatus, XV, în Părinți și Scriitori Biseri­cești (1981), vol. 3, p. 424

„Roagă-te și citește în mod regulat; în felul acesta tu vorbești cu Dumnezeu și Dumnezeu cu tine. El să te formeze, El să te educe în spiritul învățăturilor Sale. Pe cine a făcut El bogat nimeni nu-l va face sărac. Nu mai poate avea nici o lipsă sufletul care s-a ospătat din hrana cea cerească.” 

Origen, Despre rugăciune, Introducere, XXVII, 1-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 7, pp. 257-259

„Pâinea cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi  (Matei 6, 11) sau cum spune Luca: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi  (Luca 11, 3). Deoarece unii cred că aici ni se spune să ne rugăm pentru pâinea cea trupească, de aceea este potrivit să îndreptăm în cele ce urmează această părere greșită și să înfățișăm adevărul cu privire la pâinea cea spre ființă. Trebuie să-i întrebăm: Cum ne poate porunci așa ceva Cel ce ne-a cerut să ne rugăm pentru lucruri mari și cerești, atât timp cât pâinea, care ni se dă pentru trup, nu este un lucru ceresc și nici rugăciunea pentru aceasta nu este o rugăciune mare, ca și când ar fi uitat ceea ce ne-a învățat altă dată, urmând ca acum să aducem lui Dumnezeu rugăciune pentru lucruri pămân­tești și fără însemnătate? 

(...) Și Tatăl Meu, zice El, vă va da pâinea cea adevărată (Ioan 6, 32) din cer, căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care coboară din cer și dă viață lumii. Adevărata pâine este aceea care hrănește pe omul adevărat, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, crescându-l și făcându-l asemenea cu Creatorul. Ce este oare mai potrivit pentru hrana sufletului decât Cuvântul? Sau ce poate fi mai de preț, pentru o minte înțelegătoare, decât înțelep­ciunea lui Dumnezeu? Și ce poate fi mai de dorit pentru o ființă cugetătoare decât adevărul?

Dacă, însă, s-ar opune cineva zicând că Hristos nu ne-ar fi învă­țat să ne rugăm pentru pâinea cea de toate zilele, întrucât aceasta ar fi ceva deosebit de ființa Lui, atunci să asculte cum se vorbește și în Evanghelia după Ioan o dată ca și ceva deosebit de Dânsul, altă dată ca și când pâinea ar fi El Însuși: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer, ci Tatăl Meu vă va da din cer pâinea cea adevărată (Ioan 6, 32). Altă dată, însă, Îi cereau: Dă-ne nouă pâinea aceasta totdeauna (Ioan 6, 34). El vorbește ca despre Sine: Eu sunt pâinea vieții; cine vine la Mine nu va flămânzi și cine crede în Mine nu va înseta niciodată (Ioan 6, 35). Și puțin după aceea: Eu sunt Pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. Cine va mânca din pâinea aceasta va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu (Ioan 6, 51).

Și pentru că orice hrană este numită în Scriptură pâine, (...) tot așa și cuvântul care înseamnă hrană este diferit și variat, fiindcă nu toți pot fi hrăniți cu învățăturile dumnezeiești, aspre și severe.”

(Pr. Narcis Stupcanu)