Curățirea sinelui

Origen, Din omiliile Evangheliei de la Luca, Omilia a XXI-a, VI-VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 7, pp. 110-111

„Mare este inima omului și cuprinzătoare! Câtă putere cuprinde ea când este curată! Vrei să cunoști mărimea și lărgimea ei? Ia aminte la îndrumarea dumnezeiască care învață, căci El este cel care zice: El mi-a dat cunoș­tința cea adevărată despre cele ce sunt, ca să știu întocmirea lumii și lucrarea stihiilor. Începutul și sfârșitul și mijlocul vremurilor, întoarcerile anotimpurilor și prefacerile văzduhului, cursu­rile anilor și rânduiala stelelor, firea dobitoacelor și apucăturile fiarelor, puterea duhurilor și gândurile oamenilor, feluritele neamuri ale plantelor și însușirile rădăcinilor (Înțelep­ciunea lui Solomon 7, 17-20). Vezi, așadar, că nu este mică ini­ma omului care îmbră­țișează atâtea lucruri. Dar să nu înțe­legi această mărime în mod trupesc, ci s-o înțelegi ca pe o putere a Lui în stare să pătrundă în cunoașterea atâtor și atâtor adevăruri. Iar ca să facem pe toți oamenii de rând să înțeleagă măreția inimii lor, să dăm câteva pilde luate din viața de toate zilele. Toate orașele pe care le-am străbătut le păstrez în amintirea minții: caracteristicile lor, așe­zarea lor, zidurile, clădirile, toate acestea mi-au rămas în inimă. Drumul pe care l-am străbătut mi-a rămas întipărit și imprimat în memorie, marea pe care am navigat am întipărit-o discret în cugetul meu liniștit. Precum am spus, inima omului nu e mică. Ea poate cuprinde atâtea și atâtea lucruri. Și dacă nu este mică, pentru că ea îmbrățișează atâtea lucruri, atunci se poate pregăti, prin ea, și calea spre Domnul, trasând o linie dreaptă, încât Cuvântul Înțelepciunii lui Dumnezeu să pășească pe ea.” 

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Comunicarea părintelui Serapion, Cap. X, 1-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 383

„Deși aceste opt vicii au obârșii deosebite și urmări neasemănătoare, totuși primele șase: lăcomia la mâncare, desfrânarea, arghirofilia, mânia, tristețea și lenea, sunt într-un fel înrudite și, ca să spun așa, legate în același lanț, în așa fel încât preaplinul uneia are ca urmare începutul alteia. Din prea mare lăcomie în mâncare se naște desfrânarea, din desfrânare arghirofilia, din arghirofilie mânia, din mânie tristețea, din tristețe lenea. De aceea trebuie să luptăm în chip asemănător și cu aceeași judecată contra lor și de la cele de mai înainte să trecem la lupta împotriva celor următoare. Mai ușor se opresc creșterea și întinderea dăunătoare a unui arbore, dacă rădăcinile pe care se sprijină sunt împuținate sau tăiate, și apele stătute și murdare se pot seca îndată, dacă li se astupă cu pricepere izvoarele care le dau naștere. De aceea, ca să fie învinsă lenea, trebuie mai întâi combătută tristețea; ca să se alunge tristețea, trebuie distrusă mai întâi mânia; ca să se stingă mânia, trebuie călcată în picioare arghirofilia; ca să se înlăture arghirofilia, trebuie nimicită desfrânarea; și ca să se desființeze desfrânarea, trebuie dărâmat viciul lăcomiei în mâncare. Celelalte două, gloria deșartă și trufia, sunt unite între ele în același fel pe care l-am arătat și despre celelalte, întrucât creșterea uneia aduce apariția celeilalte (prisos de glorie deșartă dă naștere trufiei). (...) Cădem într-unul din acele șase vicii după ce am fost loviți de cele înaintașe lor, pe când în aceste două suntem primejduiți să ajungem după ce le-am învins și am triumfat asupra celorlalte. Așadar, toate viciile iau naștere prin creșterea celor dinaintea lor și dispar prin micșorarea acelora. După această rânduială, ca să poată fi înfrântă trufia, trebuie mai întâi înăbușită gloria deșartă; astfel se potolesc cele următoare prin învingerea celor anterioare și, dacă sunt stinse cele anterioare, patimile rămase slăbesc fără osteneli.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)