Calist Angelicude, Culegere din Sfinții Părinți, Despre rugăciune și luare-aminte, în Filocalia (2002), vol. 8, pp. 363-364 „Cel ce se nevoiește pe calea virtuților trebuie să-și dea toată sârguința
Darul singurătății
De singurătate se poate muri. Statisticile sunt tot mai alarmante. Cu cât crește nivelul bunăstării în numeroase țări, cu atât singurătatea se întinde mai tare decât un flagel, e mai greu de combătut decât un virus și e la fel de dureroasă ca un război. Un război în care lipsesc până și dușmanii. Soluțiile care apar sunt fragile, daruri otrăvite. Rețele sociale, petreceri zgomotoase, iluzii scumpe care acoperă cu strat gros de fard fața hâdă a izolării și a incapacității de apropiere.
În singurătate se desfășoară ample drame tăcute, departe de ochii oricui. Singurătatea lovește indiferent de vârstă. Tineri blocați în introversiune, adulți care muncesc să uite de fragilitățile inimii lor și bătrâni părăsiți, cu toții sunt înghițiți de același val al singurătății.
Dacă privim din acest punct, lumea părinților deșertului se descoperă ca o aventură nebunească. „Fugi, taci, liniștește-te” sau „fugi de oameni și te vei mântui” sunt cuvintele care sintetizează atitudinea monahilor egipteni din secolul al IV-lea. Distanțare, așadar, cu orice preț; aventură solitară în spațiul cel mai neprimitor cu putință. În lumea din care au ieșit părinții deșertului singurătatea se dobândea cu dificultate pe toate palierele. Intimitatea de care ne bucurăm astăzi ca de ceva cât se poate de firesc este o invenție culturală târzie. Pentru țăranii medievali, dar și pentru târgoveții ori orășenii aceleiași perioade un spațiu pe care să îl locuiești în exclusivitate era greu de imaginat. Condițiile de locuire erau cu totul deosebite. Când Hristos vorbește despre rugăciune și cere ca ea să fie făcută în singurătate, după ce ai închis ușa camerei tale, El solicită niște condiții destul de greu de îndeplinit în epocă. Viața se trăia la comun. Oamenii locuiau împreună mai multe generații în devălmășie; munceau și mâncau laolaltă. Un singuratic în acea lume era ceva cu totul neobișnuit, o anomalie poate. Pentru singurătate și pentru a ajunge la intimitatea cu Dumnezeu cei mai curajoși dintre creștini au ales să fugă în deșert. Odată ce singurătatea era împlinită, mai rămânea un singur mare război de purtat: cel cu gândurile și cu pulsiunile subterane care, inevitabil, ne locuiesc până la despătimire.
Avem două singurătăți și un singur nume pentru ele, fie că vorbim de izolarea demolatoare din marile orașe civilizate, fie că vorbim de retragerea voluntară a părinților deșertului. Singurătatea pe care vechii asceți o construiau cu greutate devine astăzi firească pentru mulți. Această singurătate este un dar cu care nu mai știm ce să facem. Tocmai aici sunt actualitatea și prospețimea vechilor texte ascetice. Astăzi, ele devin manuale de gestionare a singurătății. Cu alte cuvinte, Patericul răspunde la întrebarea: avem o singurătate, ce putem face cu ea? Și răspunsul acesta devine vital mai ales când au fost epuizate majoritatea căilor imaginate pentru a eluda singurătatea.
Soluția bătrânilor deșertului este destul de simplă: singurătatea cea mai atroce este un salt în brațele lui Dumnezeu, e locul în care poți muri pentru lume, după cuvântul Evangheliei, pentru a te putea întâlni, în taina inimii, cu Hristos. Singurătatea este darul înfricoșător, pe care vom învăța, probabil treptat, să îl transfigurăm.