De ce îngăduie Dumnezeu suferința?

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Î. 314, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, pp. 459-460

„(...) Fie pentru ca cineva, drept fiind, să fie distins și pus în lumină strălucitoare ca Iov, căruia i s-a spus din partea lui Dumnezeu, (...) arătându-i și motivul pentru care a fost încredințat ispitei: Găsești tu, cu adevărat, cusur judecății Mele sau ca să te arăți drept? (Iov 40, 8); fie pentru ca prin răbdarea durerilor să se învrednicească de mângâiere în viața viitoare, ca Lazăr, despre care Avraam spune că a primit cele rele în viața lui, motiv pentru care aici se mângâie (Luca 16, 20). Sau pentru ca cineva, aflându-se în păcate și înșelând pe mulți, este dat de gol prin boală, potrivit celor spuse de Apostol: Căci cel care mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, de aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit (I Corinteni 11, 29-30). Sau pentru ca, fiind pedepsit, să se întoarcă (îndrepte): Căci, fiind judecați de Domnul, suntem pedep­siți, ca să nu fim osândiți împreună cu lumea (I Corinteni 11, 32); lucru ce se potrivește celor care, suferind, nu se vor îndrepta, a căror îndărătnicie în răutate minunând pe profet, îl face să spună: Tu îi bați și ei nu simt durerea; Tu îi pierzi și ei nu vor să ia învățătură (Ieremia 5, 3). Sau pentru ca, (așa) ca în exemplul bolii trupului, răutatea păcatelor să fie descoperită chiar celui care a păcătuit, de multe ori fără să știe, și nu prietenului lui în vizită, nici celui încercat de propriile răutăți, așa cum este cazul paraliticului, căruia Domnul, în Evanghelie, îi spune: Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău (Ioan 5, 14). (...) Iar de multe ori și pentru dovedirea firii omenești, slăbiciunea trupului este rânduită ca dovadă a puterii lui Dumnezeu, așa cum însuși Apostolul spune despre sine: Și pentru ca să nu mă trufesc cu înălțarea descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, 
un înger al satanei să mă bată peste obraz (II Corinteni 12, 7).” 

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a VI-a, Cap. XV - 122.2.-122.3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 453

„Dovada că adevărul este la noi este faptul că Însuși Fiul lui Dumnezeu ne-a învățat adevărul. Dacă la baza oricărei cercetări se găsesc aceste elemente generale: persoana și lucrul, atunci numai la noi se arată cu adevărat adevărul; persoana, în care adevărul este arătat, este Fiul lui Dumnezeu; iar lucrul este puterea credinței, care a biruit pe tot cel care i-a stat împotrivă, oricare ar fi fost acela, și chiar lumea întreagă, câte i s-a împotrivit. Dar pentru că acest lucru este recunoscut de toată lumea și este întărit de fapte și cuvinte veșnice, e clar că cel care nu crede că este pronie și este cu adevărat fără Dumnezeu, acela merită pedeapsă și nu merită să te contrazici cu el. În fața noastră stă altă sarcină: ce să facem și în ce chip să trăim ca să ajungem la cunoașterea Atotputernicului Dumnezeu, și cum să cinstim Dumnezeirea, ca să fim pricinuitorii propriei noastre mântuiri. Știm, apoi, că nu de la sofiști, ci de la Dumnezeu cunoaștem și învățăm ce-I este bineplăcut lui Dumnezeu; de aceea căutăm să lucrăm cu dreptate și cu sfințenie.”

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. VI, 28.1.-28.2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 128

„Credința este o presupunere pe care o accepți de bunăvoie, este o supoziție judicioasă înainte de înțelegere, este așteptarea unui lucru pe care îl dobândești în viitor - așteptarea altor lucruri, în afară de cele ale credinței, este o părere cu privire la lucruri nesigure - iar încredințarea este convingerea sigură că ai să primești lucrul pe care îl aștepți. De aceea credem, pentru că suntem încredințați de ceea ce credem. Și este spre slava lui Dumnezeu și mântuirea noas­tră. Avem încredere în singurul Dumnezeu, despre Care știm că nu-Și va călca făgăduințele bune pe care ni le-a făcut, nu ne va refuza acele bunătăți create în virtutea făgăduințelor Sale, dăruite nouă cu bunăvoință.” 

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)