De ce trebuie să-L mărturisim pe Hristos?

Hristos ne cere mărturisirea nu pentru că ar avea nevoie de ea, ca un gest de satis­facție personală care ar proba fidelitatea noastră față de El. De altfel, mărturisirea lui Hristos nici nu se cere, ci ea vine, sau ar trebui să vină, de la sine din partea oricărui credincios. Dacă iubești cu adevărat pe cineva, nu poți să fii indiferent față de el, nu poți să nu-ți mărturisești iubirea, nu poți să accepți jignirile la adresa lui, simți nevoia să-l aperi, să-ți arăți credincioșia și dragostea față de el. Aceeași atitudine ar trebui să o avem și față de Hristos pe Care spunem că-L iubim.

În societatea de astăzi asistăm, uneori, la un fenomen paradoxal: atunci când suntem puși în situația de a ne susține părerile personale – fie ele și cu privire la lucruri pe care nu le cunoaștem foarte bine –, suntem dispuși să ne lansăm în tot felul de argumentații, dezbateri și chiar controverse, însă, atunci când este vorba despre mărturisirea credinței, renunțăm mult prea ușor la convingerile noastre sau, dacă nu re­nun­țăm la ele, evităm să le susținem în fața celorlalți. Încercăm, pe cât posibil, să nu ne expunem, fie din nepăsare, fie din comoditate, fie din lipsă de argumente, fie de teamă sau, și mai grav, de rușine. Cuvântul Mântuitorului este însă foarte clar în această privință: „De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 33).

Într-o lume atât de dezorientată, de indiferentă și apatică, se simte nevoia, mai mult decât oricând, de mărturisire. Desigur, se pune întrebarea cine poate sau are căderea de a-L mărturisi pe Hristos? Mitropolitul Hierotheos Vlachos este de părere că nu oricine poate face acest lucru, ci numai cel care are expe­rien­ță duhovnicească și a ajuns la treapta luminării minții. Într-adevăr, pentru a putea da mărturie despre Hristos, este nevoie de o trăire în Hristos, este nevoie ca cel care mărturisește să fie în comuniune cu Cel pe Care Îl mărturisește, căci mărturia aceasta nu este rezultat al cugetării omenești, ci rod al Duhului. Aceasta este și interpretarea Sfântului Ioan Gură de Aur, în viziunea căruia cuvintele „oricine va mărturisi pentru Mine” înseamnă de fapt „întru Mine”, căci „mărturisitorul mărturisește nu prin puterea sa proprie, ci ajutat de harul de sus”. Deci, omul dă mărturie prin cuvânt despre ceea ce Hristos adeverește în inimă, altfel mărturisirea riscă să nu fie una întru adevăr. Mărturisirea – crede Sfântul Simeon al Tesalonicului – trebuie „să se propovăduiască din inimă, așa cum spune Apostolul Pavel: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire” (cf. Romani 10, 10).

Puterea aceasta a mărturisirii o întâlnim la sfinții Bisericii: martiri, mucenici, mărturisitori, ierarhi și învățători, pustnici și cuvioși, toți, într-un fel sau altul, L-au mărturisit pe Hristos, întrucât aveau încre­din­țare prin puterea harului care lucra în ei. Noi nu suntem puși în situația de a ne da viața sau de a ne pierde bunurile, slujba sau locul în societate pentru mărturisirea lui Hristos și totuși, uneori, pentru a evita anumite neplăceri, preferăm să tăcem în loc să dăm mărturie. Desigur, aceasta nu înseamnă să ieșim prin piețe și la răspântii de drumuri și să ne trâmbițăm credința. Noi Îl mărturisim pe Hristos la Botez, îl mărturisim la toate manifestările religioase, la slujbele și rugăciunile noastre în comun, dar, uneori, este nevoie și de o mărturisire publică, în fața celorlalți. Lumea trebuie să știe că suntem ucenici ai lui Hristos și că suntem pregătiți să-L mărturisim indiferent de consecințe. Să nu lăsăm deci să se creadă că suntem nepăsători, că suntem lași, slabi, sau căldicei, că nu avem curaj, că nu putem lupta pentru un crez, că nu știm să ne apărăm credința.

Trebuie spus însă că orice mărturie sau mărturisire presupune asumare; în cazul nostru este vorba despre asumarea Crucii lui Hristos, ceea ce înseamnă renunțare la noi și urmare a Lui, cu convingerea că din această Cruce – pentru unii sminteală, pentru alții nebunie (cf. 1 Corinteni 1, 23) – ne vine puterea și de a-L urma, și de a-L mărturisi pe Hristos.

Cum am putea ignora această mărturisire, când de ea depinde mân­tuirea aproapelui nostru? Cre­dința – spune Sfântul Apostol Pavel – vine din auzire. Dar „cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Și cum vor auzi fără propovăduitor? (Romani 10, 14, 17). Mărturisirea noastră poate să convertească, să schimbe inimi, să însufle­țească, să determine la reflecție, la cercetare de sine, la îndreptare. Sfântul Ioan Gură de Aur se întreba retoric: „La ce bun un creștin, dacă nu câștigă pe nimeni, dacă nu aduce pe nimeni la virtute?“

Observăm însă că, uneori, mărturisirea lui Hristos prin cuvânt nu este suficientă, ci e nevoie de ceva mai mult, și anume: de mărturisirea prin exemplul personal, prin însăși viața noastră. Aceasta este cea mai convingătoare și mai puternică formă de mărturisire a lui Hristos. Dacă nu există un acord între ceea ce spunem sau gândim și ceea ce facem, nu vom fi niciodată credibili, mărturia noastră nu va avea putere să convertească. A rămas celebră o cugetare a starețului Tadei de la Vitovnița: „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”. Nu putem păcăli pe nimeni propovăduind binele, dar, săvârșind răul, mai devreme sau mai târziu, această duplicitate ne va trăda. Noi suntem, sau trebuie să fim, ceea ce gândim și mărturisim.

Se înțelege că Hristos ne cere mărturisirea noastră nu pentru că ar avea nevoie de ea, ca un gest de satisfacție personală care ar proba fidelitatea noastră față de El. De altfel, mărturisirea lui Hristos nici nu se cere, ci ea vine, sau ar trebui să vină, de la sine din partea oricărui credincios. Dacă iubești cu adevărat pe cineva, nu poți să fii indiferent față de el, nu poți să nu-ți mărtu­ri­sești iubirea, nu poți să accepți jignirile la adresa lui, simți nevoia să-l aperi, să-ți arăți credincioșia și dragostea față de el. Aceeași atitudine ar trebui să o avem și față de Hristos pe Care spunem că Îl iubim. Dacă există în noi această simțire și arătăm râvnă pentru Hristos, El Însuși ne va da atât puterea, cât și știința mărturisirii.