Deosebirea binelui de rău

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al XXVI-lea, Editura „Cuvântul Vieții”, București, 2020, pp. 313-315

„Deosebirea binelui de rău este pentru cei nou-începători adevărata profundă cunoaștere de sine; pentru cei de pe treapta de mijloc este un simțământ înțelegător care poate deosebi cu dibăcie și fără greșeală binele firesc de rău, iar pentru cei desăvârșiți este o cunoaștere care are ființă în dumnezeiasca luminare și care poate lumina cu facla ei întunericul ce ființează în alții. Sau poate, îndeobște, deosebirea binelui de rău se cunoaște și este temeinica înțelegere a voii lui Dumnezeu în tot timpul, locul și lucrul, care înțelegere se află numai în cei ce au inima (Matei 5, 8), trupul și gura (Isaia 6, 7) curate. Cel care a surpat cu cucernicie pe cei uriași (cf. Marcu Pustnicul: uitarea, necunoașterea și trândăvia) a surpat împreună cu ei și pe ceilalți cinci, iar cel care s-a lenevit a-i doborî pe aceia nu va birui pe nici unul. Deosebirea binelui de rău este cuget neîntinat și simță­mânt curat. Nimeni din chipul călugăresc, auzind sau văzând vreun fapt mai presus de fire, să nu cadă (din neștiință) în necredință; unde va fi Dumnezeu, Cel mai presus de fire, acolo cele mai multe lucruri se săvârșesc mai presus de fire. De obicei, tot războiul satanicesc se ridică împotriva noastră din aceste trei apucături: sau din trândăvie, sau din trufie, sau din viclenia diavolilor. Prima e de plâns, a doua e de foarte mare jale, iar a treia este de trei ori fericită. Ca scop și dreptar al vieții după Dumnezeu, să folosim întru toate cugetul nostru, încât, cunoscând dincotro bate vântul, să știm încotro să întindem vântrelele bărcuței noastre. Întru toate isprăvile noastre după Dumnezeu, diavolii ne sapă trei gropi: prima, când se chinuiesc să ne împiedice a face fapte bune; a doua, când, după ce au fost biruiți în întâia, se căznesc ca isprava noastră să nu se facă după plăcerea lui Dumnezeu; și a treia, când hoții n-au nimerit nici în această țintă, atunci furișându-se, în sfârșit, în inima noastră, ne fericesc ca pe unii care am purtat starea noastră după plăcerea lui Dumnezeu. Groapa dintâi are vrăjmași sârguința și grija de moarte; a doua, supunerea și defăimarea de sine; iar a treia, necontenita defăimare de sine. Această osteneală este înaintea noastră până ce va intra în Locul cel sfânt din nou focul lui Dumnezeu (Psalmi 72, 16-17), pentru că atunci, în sfârșit, nu vor mai fi în noi ananghii din cunoașteri dobândite prin simțuri.” 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XXXIX, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 478

„Sâmbăta a fost făcută pentru om, și nu omul pentru sâmbătă (Marcu 2, 27).

- Dar atunci pentru ce a fost pedepsit cel ce a adunat lemne sâmbăta? (Numerii 15, 32-36)

- Pentru că dacă ar fi fost disprețuite legile chiar de la început, cu greu ar mai fi fost păzite mai târziu. Că multe și mari foloase a adus sâmbăta la început; de pildă, i-a făcut pe iudei să fie blânzi și iubitori de oameni față de cei ai lor; i-a învățat că Dumnezeu este Creatorul și purtătorul de grijă, după cum zice Iezechiel (Iezechiel 20, 12, 20), i-a învățat să se depărteze încetul cu încetul de păcat și i-a făcut să fie cu luare aminte la cele duhovnicești. Dacă, atunci când le-a dat legea despre păzirea sâmbetei, Dumnezeu ar fi spus: Sâmbăta faceți fapte bune, dar nu faceți fapte rele!, iudeii n-ar fi păzit porunca. Dumnezeu însă a interzis fără deosebire orice fel de faptă și a spus: Sâmbăta să nu faceți nimic! Și nici așa n-au ascultat. Când Domnul a dat poruncile pentru păzirea sâmbetei a lăsat să se înțeleagă că vrea atât numai, ca iudeii să se depărteze de păcat. Că spune Dumnezeu: Nimic să nu faceți sâmbăta în afară de cele ce trebuie făcute pentru suflet (Ieșirea 12, 16). În templu sâmbăta se lucra; și se lucra cu zor și de două ori mai mult decât în zilele de lucru. Astfel Domnul, prin umbră, îi face să întrezărească adevărul.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, Omilia XXXV, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 243

„Odinioară, în vremea sabatului celui prefigurativ, deși (oamenii) se odihneau cu trupul, sufletele lor erau încătușate în răutăți și păcate. Or, acesta este sabatul cel adevărat, odihna cea adevărată, când sufletul este curat și nu împlinește cugetele lui Satan, când se odihnește în liniștea și bucuria cea veșnică a Domnului.”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh și Adevăr, Cartea a Șaisprezecea, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 38, p. 543

„Desigur, Dumnezeu a rânduit și odinioară ca toți să se odihnească de lucru sâmbăta. Dar cei încre­din­țați cu slujba dumnezeiască și rân­duiți să petreacă în cortul sfânt săvârșeau totuși cele sfinte. (...) Așadar, ne vom opri și noi în Hristos de la străduințele pământești, împlinind sabatismul spiritual. Dar nu ne vom opri de la faptele sfințite, adică de la datoria de-a aduce lui Dumnezeu jertfe duhovnicești și daruri spirituale.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)