Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Patristica Despre patima mâniei

Despre patima mâniei

Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Ciprian Voicilă - 12 Mai, 2020

Fiecare dintre noi a observat, nu de puține ori în viață, că nesatisfacerea unei dorințe, unei pofte, a unui moft - cum ar fi spus nenea Iancu - ne pricinuiește de obicei iritare, nervozitate, mergând până la apriga mânie. Mâniosului îi este afectată partea irascibilă a sufletului. 

Încă de la zidirea sa, omul a fost înzestrat cu această putere irascibilă. Rostul ei firesc era să se opună diavolului, păcatului, înclinațiilor rele. Îndreptată împotriva aproapelui, a semenilor noștri, irascibilitatea se preschimbă în mânie - o boală pe care ar trebui să o conștientizăm și să facem tot ce ne stă în puteri să ne lecuim de ea.

Experiența vastă a Sfinților Pă­rinți le-a permis o sondare profundă a abisurilor sufletului uman. Ei disting între anumite forme de mânie, nemanifestate în exterior - resentimentul, ranchiuna, ura, și una lăuntrică - indispoziția.

Se pune imperios întrebarea: care este sursa primă sau ultimă a mâniei? Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că la originea patimii mâniei stă întotdeauna iubirea trupească de sine. În „Cuvântul ascetic“, el scrie: „Am ales mai mult cele materiale în loc de porunca iubirii și, îngrijindu-ne de ele, ne războim cu oamenii. Se cuvine deci să punem iubirea de orice om mai presus decât cele văzute și decât însuși trupul“. Sfântul Ioan Sinaitul, în „Scara“ sa, ne învață că mânia poate fi stimulată atât de desfrânare, cât și de prea multa odihnă pe care i-o acordăm trupului. Teologul Jean-Claude Larchet comentează aici: „Odihnindu-l (pe trup) peste măsură, îi furnizăm un capital de energie care poate fi ușor folosit la întărirea puterii agresive a sufletului, în același timp producându-se o slăbire a trezviei duhovnicești și a voinței, care o pot controla și stăpâni“.

Sfântul Marcu Ascetul arată că mânia poate avea ca pricină mândria sau slava deșartă: „Această boală îi lovește pe cei care urmăresc întâietatea în ceea ce privește onorurile“; „patima aceasta (mânia) se sprijină mai ales pe mândrie; prin ea se întărește și se face nebiruită“. La fel susține Sfântul Vasile cel Mare în „Omiliile“ sale: „Nu cuvintele unuia sau altuia provoacă în noi supărarea, ci mândria noastră de a ne socoti mai buni decât cel care ne-a insultat, prețuirea exagerată pe care fiecare o avem despre noi.“

Pagubele pe care mânia le provoacă sufletului sunt mari și variate. Tulburarea este prima dintre ele. Sfântul Marcu Ascetul scrie că „patima nerațională a mâniei pus­tiește, zăpăcește și întunecă tot sufletul“. Omului mânios îi este afectată rațiunea. El nu mai poate judeca rațional, nu mai poate avea un comportament rațional. În tâlcuirea sa la „Tatăl nostru“, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Mânia alungă silnic rațiunea și scoate afară din legea firii cugetarea“. Despre modul în care patima nestăvilită a mâniei afectează activitatea rațională a sufletului, Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Omiliile la Facere“, spune: „Cu adevărat, un om cu­prins de mânie se aseamănă cu un nebun. Uită-te că omul cuprins de mânie e ca nebun; când demonul mâniei intră în el, îl face să-și iasă din minți și-l împinge să facă lucruri potrivnice celor ce se cuvin a fi făcute. Mânioșii nu mai văd bine, nici nu fac ce trebuie, ci ca și cum li s-ar fi stricat simțurile și și-ar fi pierdut mințile, așa fac totul (...) (Ei sunt) striviți cu totul de mânie“.

Răsfoind „Patericul egiptean“, învățăm cât de urâcioasă este această patimă înaintea lui Dumnezeu, dar și câtă răbdare și cre­dință în El ne sunt necesare pentru a ne tămădui de ea. Avva Agathon, de pildă, grăia: „Mâniosul, chiar dacă învie morții, tot nu-I este plăcut lui Dumnezeu“. Despre lupta încrâncenată cu mânia, avva Amonas, ucenicul Sfântului Antonie cel Mare, mărturisea: „Am petrecut 14 ani la Sketis rugându-mă lui Dumnezeu, zi și noapte, ca să-mi dea har să înving mânia“.

Sfinții Părinți ne-au diagnosticat amănunțit condițiile spirituale, psihologice și sociale care favorizează dezvoltarea sentimentelor toxice de mânie sau furie (apogeul mâniei). Dar care ar fi mijloacele de combatere eficientă a ei? Potrivit lui Evagrie Ponticul, patima mâniei poate fi stârpită cultivând, în primul rând, blândețea: „Furia și ura sporesc irascibilitatea, dar blân­dețea o micșorează chiar și pe cea care există“. Abținerea de la satisfacerea celorlalte pofte sau patimi reprezintă un alt mijloc eficient de vindecare: „Căci blândețea e o netulburare a irascibilității care survine prin privarea de plăcerile supuse stricăciunii“. Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă și el blândețea ca fiind cel mai potrivit antidot împotriva mâniei: „Cum poți să lupți împotriva mâniei? (...) Prin blân­dețe, căci a te lupta cu ceva înseamnă a fi de partea a ceea ce i se împo­trivește“. Omul blând ajunge să rămână impasibil în fața evenimentelor externe care îi alungă pacea interioară, după cum ne învață Sfântul Ioan Scărarul: „Blândețea este starea nemișcată a sufletului, care rămâne același în necinstiri, ca și în laude“.

Exercițiul răbdării ne poate, de asemenea, folosi în lupta noastră personală cu patima mâniei. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în „Cuvântul ascetic“: „Îndelunga răbdare (înseamnă)... a sta neclintit în împrejurări aspre și a răbda relele; a aștepta sfârșitul încercării și a nu da drumul iuțimii la întâm­plare; a nu vorbi cuvânt neînțelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu“. În final, să rememorăm sfatul Mântuitorului: „Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre“.