Vai de cei fără discernământ!

Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la cartea Profetului Isaia, 172-173, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 2, pp. 195-197

„Vai celor care spun răului bine și binelui rău, celor care consideră întunericul lumină și lumina întuneric, celor care consideră dulcele amar și amarul dulce (Isaia 5, 20). Dar cel desăvârșit care are prin deprindere simțurile antrenate trebuie să poată discerne între firea cea bună și cea rea (Evrei 5, 14). Și schimbătorul de bani destoinic trebuie să țină binele și să se ferească de orice fel de rău (I Tesaloniceni 5, 22). Dar cel care are discernământul sufletului nimicit oferă mărturii schimbate despre orice valoare. Și se pare că este o multă indiferență în firea umană să ia în considerare [exact] opusul despre fiecare adevăr. Și, o, de ar ajunge acest dezacord doar la cei din afara credinței după Scripturi, care spun că toate raționamentele (cuvintele) despre fiecare lucru sunt echivalente și orice claritate, pe cât ține de ei, o transformă în ambiguitate, care spun că argintul este negru, din cauza otrăvii care iese din el, că soarele este negru pentru că înnegrește trupurile cu care este mai mult în contact! Și din unele ca acestea construiesc învățătura despre suspendarea judecății, fiindcă simțirea are înșelări și nu percepe ceea ce lucrurile sunt prin fire, ci ochii sunt înșelați de colorit, pe gâtul porumbelului observând alte culori în momente diferite schimbându-se vederea în funcție de răsucirile animalului și de pozițiile față de raze. De aceea sprijinindu-se pe percepția cu ajutorul ochilor, nici nu sunt de acord [că este] zi, nici nu mărturisesc [că este] noapte. Drept urmare, cad și în necredința în Dumnezeu, concluzionând că nici toată [lumea] nu este administrată de pronia lui Dumnezeu, nici nu este purtată de la sine. Dar ai putea vedea pe mulți și dintre cei care au crezut în scrierile legiuitoare și profetice, care se luptă cu convingere prin obiecție la fiecare [lucru] împotriva clarității, ca să slăbească și să tulbure adevărul din învățături. Unii mărturisesc că ei cred în Hristos Iisus, dar nu sunt aflați uniți în același cuget și în aceeași înțelegere (I Corinteni 1, 10), ci despărțiți în dezbinările cele mai mari. Unii din simplitate, dar nu puțini din setea de conducere și din vanitate, doresc, de aceea, să fie arătați multora ca fiind înțelepți și având cunoștință peste ceilalți. Toate [locurile] s-au umplut de cei care se confruntă unii cu alții și se contrazic în învățătură, fiecare susținându-și certăreț propria învățătură și cu cea mai înver­șunată încordare forțându-se să le răstoarne și să le respingă pe ale celuilalt. Dar cei care se laudă că au păzit învățătura apostolică și, prin succesiune de la aceia, că au primit predica Evangheliei trebuie să arate prin consensul despre învățături că sunt părți ale Bisericii lui Hristos celei una. Această tulburare ajunge nu numai la cunoștință, ci și la fapte. (...) Există drept care piere în dreptatea lui și necuvios care rămâne în răutatea lui (Ecclesiast 7, 15).”

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 3, în Filocalica, Ed. Deisis, pp. 48-50

„Trebuie, așadar, să distingem bine toate gândurile care ne vin și să le opunem mărturii din Scripturile insuflate de Dumnezeu și din învățăturile Sfinților Părinți duhovnicești și, dacă le găsim conglăsuind și având același înțeles cu acestea, să le ținem cu toată puterea și să le punem în lucrare cu îndrăzneală; iar dacă nu conglăsuiesc cu Cuvântul adevărului (Efeseni 1, 13), să le alungăm cu furie departe de la noi, precum este scris: Înfuriați-vă și nu greșiți! (Psalmi 4, 5). Ca de o întinăciune și de un ac al morții (I Corinteni 5, 56), așa trebuie să fugim de atacul care vine de la gândurile pătimașe. Deci e nevoie de multă trezvie, de multă sârguință, de multă cercetare a dumnezeieștilor Scripturi. Fiindcă, arătându-ne folosul care vine din acestea, Mântuitorul a zis: Cercetați Scripturile (Ioan 5, 39). Cercetați și țineți cu toată exactitatea și credința cele citite (Luca 8, 15) pentru ca, știind cu exactitate din dumnezeieștile Scripturi voia lui Dumnezeu (Luca 12, 47; Romani 2, 18), să puteți distinge fără greșeală binele de rău (Evrei 5, 14; Ioan 5, 19) și să nu plecați urechea la orice duh (I Ioan 4, 1), nici să fiți supărați de gândurile vătămătoare (Efeseni 4, 14). Fiți încredințați, frații mei, că nimic nu este atât de ușor spre mântuirea noastră ca faptul de a urma dumnezeieștilor porunci ale Mântuitorului. Dar de multe lacrimi, de multă frică, de multă răbdare și rugăciune stăruitoare e nevoie ca să ni se arate puterea fie și numai a uneia singure dintre vorbele Domnului, ca să cunoaș­tem marea taină ascunsă în cuvinte mici și să ne punem sufletele noastre (I Ioan 3, 16) până la moarte chiar și numai pentru o singură cirtă (Matei 5, 18) din poruncile lui Dumnezeu. Căci cuvântul lui Dumnezeu e ca o sabie cu două tăi­șuri, care taie și desparte sufletul (Evrei 4, 12) de toată pofta și simțirea; și nu numai aceasta, el este și ca un foc arzător (Ieremia 20, 9), care ne ațâță înflăcărarea sufletului făcându-ne să dispre­țuim toate lucrurile triste ale acestei vieți și să socotim bucurie orice încercare (Iacov 1, 2) care vine, pre­cum și să dorim și să îmbră­ți­șăm moartea cea înfricoșătoare pentru ceilalți oameni ca fiind o viață și dătătoare de viață. Lupta duhovnicească nu cunoaș­te odihnă. De aceea, vă rog, să ne trezim odată, frații mei, și să ne îmboldim unii pe alții prin mângâierea cuvântului spre zelul și imitarea binelui, să alergăm cu sârguință, să ne grăbim cu zor și cu râvnă aprinsă să ne despărțim de afecțiunea pătimașă a lumii, să ne unim prin smerenie de sfinții cei din veac (Luca 1, 70; Fapte 3, 21), să ne dezbrăcăm de omul cel vechi (Coloseni 3, 9) prin tăierea voii pământești și prin omorârea cugetului celui pământesc, să ne îmbrăcăm în Adam cel Nou, Iisus Hristos (I Corinteni 5, 45), prin rugăciune curată și nematerială, spălându-ne prin lacrimi necontenite.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)