Dorințele, ca niște demoni

Părinții deșertului sunt oameni aspri și delicați deodată, dar mai presus de toate sunt realiști. Harul și ajutorul lui Dumnezeu sunt cât se poate de consistente, iar lucrarea diavolului nu este basm. În deșert, lumea spirituală are o prezență cât se poate de intensă. Dar, cu toate acestea, asceții nu văd diavoli acolo unde nu sunt și nu caută scuze și motive exterioare pentru nereușite ori greutăți.

„Avraam, ucenicul avvei Agathon, l-a întrebat pe avva Pimen: «De ce se războiesc demonii cu mine?» Avva Pimen i-a zis: «Se războiesc demonii cu tine? Dar ei nu se năpustesc asupra noastră din moment ce noi facem voia noastră - căci dorin­țele noastre au devenit demoni și nu ne dau pace până nu le împlinim. Vrei să știi cu cine s-au războit cu adevărat demonii? Cu Moise și cu cei asemenea lui».”

În căutarea unor experiențe spirituale există pericolul de a le inventa: de a pune pe seama diavolilor neputințele noastre; să credem că războiul împotriva propriilor limitări este, de fapt, război duhovnicesc împotriva duhurilor întunericului. Părinții fac mereu apel la o anumită rezervă față de extraordinar. Lucrurile s-ar putea să fie mai simple decât suntem noi tentați să le interpretăm.

Așadar, războiul prim este împotriva noastră. Gândul avvei Pimen este însă și mai specific și merge un pas mai departe. Dorințele noastre sunt cele care, satisfăcute permanent, ajung să aibă virulența unor demoni. Suntem sfâșiați cu cruzime de propriile noastre dorințe întărite peste măsură. Adevărate furtuni lăuntrice se nasc din bolboroseala violentă a dorințelor de nestăpânit. E un război lung, de andu­ranță, care poate că nu se termină vreodată: mereu izbucnesc în inimă noi focare de conflict. E la fel ca atunci când cultivi o grădină. În clipa în care ai terminat de plivit, trebuie să o iei de la început. Și tot așa o viață întreagă.

Și totuși nu este loc pentru deznădejde. Victoria începe cu primul gest de discernământ și de asumare: războiul meu nu este împotriva demonilor, ci împotriva dorințelor mele exacerbate. Cu adevărat se luptă cu demonii cei care au ajuns la măsuri duhovnicești înalte, cei care au reușit să își îmblânzească fiara interioară. Tragedia lumii noastre nu ține de nici un asalt demonic, ci de capitularea voluntară în fața propriilor dorințe lipsite de discernământ. Dorințele acestea se intensifică din ge­nerație în generație, cu atât mai mult cu cât plăcerea și confortul au fost ridicate la rangul de valori în sine.

Nu este altă cale de izbăvire în afara unei priviri clare, a discernământului și a capacității de a spune lucrurilor pe nume: binelui bine, iar răului rău. Acesta este gestul vindecător pe care îl face avva Pimen atunci când arată fratelui că nu se războiește cu demonii, ci cu propriile sale dorințe.