Ecfrasa Sfântului Asterie la Muceniţa Eufimia

Deşi nu avem foarte multe date despre Sfântul Asterie al Amasiei, opera sa omiletică s-a dovedit utilă în perioada iconoclasmului. Cuvântul pe care îl vom analiza astăzi a fost utilizat de Sfinţii Părinţi ai Sinodului al VII-lea Ecumenic pentru a demonstra existenţa închinării la Sfintele Icoane încă din primele secole creştine. Cum Sfântul Asterie al Amasiei a activat în secolul al IV-lea, această dovadă a constituit un argument foarte puternic al istoricităţii cinstirii icoanelor.

Cine a fost Sfântul Asterie al Amasiei?

Informaţiile legate de Sfântul Asterie al Amasiei sunt extrem de puţine şi sărace în conţinut. Nu cunoaştem nici data naşterii sale, nici pe cea a trecerii la cele veşnice. S-a aproximat că ar fi trăit între cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Omiliile sale ne dezvăluie o persoană cultivată, cu un ascuţit simţ retoric. Din nefericire, nu avem nicio precizare legată de studiile efectuate sau măcar referitoare la evenimentele principale ale vieţii sale. În prezent se cunoaşte doar faptul că înainte de fi hirotonit episcop ar fi fost avocat, lucru care demonstrează că a studiat temeinic retorica, probabil şi gramatica. Patrologul român Ioan G. Coman precizează că Asterie al Amasiei este „un scriitor de formaţie sofistă, episcop înainte de 390 la Amasia, oraş din Pont, unde succede lui Eulalios la episcopat. E un scriitor de mâna a doua, în operele căruia influenţele de şcoală şi de gust al secolului al IV-lea se resimt mai bine ca la Sfântul Vasile şi la Sfântul Grigorie de Nazians. A făcut o intensă misiune pentru îndreptarea moravurilor contemporanilor. Este un scriitor eminamente moralizator“ (Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000, p.126). Informaţiile oferite de părintele Ioan Coman se dovedesc providenţiale, cu singura menţiune că opera Sfântului Asterie al Amasiei nu este chiar de neglijat, lucru pe care îl va recunoaşte în cele din urmă sub o altă formă şi părintele. „Deşi sub influenţa literară a sofis-ticii şi sub cea morală a stoicismului şi a cinismului, Asterie al Amasiei este totuşi şi un moralist creştin de mâna întâia, aşa cum o arată în diferitele probleme de etică socială pe care le tratează: combaterea luxului, a lăcomiei, a bogăţiei, a divorţului. (...) Mai mult moralist decât teolog, Asterie al Amasiei se aşază printre predicatorii zeloşi şi reformatorii sociali convinşi ai sfârşitului secolului al IV-lea. El e un scriitor de mâna a doua, deseori afectat sau şablonard, dar preţios prin informaţiile numeroase şi interesante pentru istoria culturii şi a moravurilor secolelor IV şi V“ (p. 127). Deşi nu subscriem părerii exprimate de părintele Coman în privinţa stilului „afectat“ al scrierilor Sfântului Amasie, trebuie să recunoaştem influenţa studiilor şi a culturii proprii asupra operei sale. Se simte efectul retoricii şi al filosofiei studiate, dar, mai presus de toate, se simte influenţa harului dumnezeiesc.

Definiţia ecfrasei

Aşa cum am notat în titlul acestui material, vom analiza o „ecfrasă“. Vom începe prin a defini termenul acesta. Astfel, provenienţa sa este greacă: - ekfrasis, i â mod de a se exprima). Definiţia pe care am obţinut-o din Dicţionarul pus la dispoziţie de Sfânta Mânăstire Dervent sună în felul următor: „Ecfrasa este un gen specific omiliei patristice (culminând în epoca marilor părinţi ai Bisericii, în sec. IV), prin care se face o descriere retorică, de ex. a unei icoane sau picturi bisericeşti; o asemenea cuvântare avem în omiliile episcopului Asterie al Amasiei (sec. IV) la o pictură înfăţişând istoria pătimirii sfintei muceniţe Eufimia.“ Definiţia oferită cuprinde practic exemplul nostru expus spre analiză. Prin urmare, ecfrasa reprezintă descrierea punctuală a unei icoane sau a unei picturi mai extinse cu subiect bisericesc. Ceea ce face Sfântul Asterie al Amasiei este descrierea pătimirii Sfintei Muceniţe Eufimia aşa cum este aceasta pictată. De aceea cuvântarea sa a fost utilizată de Sfinţi Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic drept argument în favoarea cinstirii şi folosirii sfintelor icoane.

„Tablouri aproape însufleţite“

În debutul cuvântării, Sfântul Asterie le expune oamenilor care îl ascultau felul în care a ajuns să cunoască pictura respectivă. Citind din cuvântările faimosului orator grec Demostene, a simţit nevoia să ia o pauză şi, ieşind din cameră, a mers să se roage într-o biserică unde a văzut pictura legată de pătimirea Sfintei Eufimia. „Ai putea să spui că este capodopera lui Eufranor sau a unuia dintre pictorii cei vechi, care au înălţat arta picturii la cea mai mare putere de expresie, lucrând tablouri aproape însufleţite. Haide, deci, dacă vrei - căci am vreme acum de povestit -, să-ţi descriu pictura. Căci negreşit, noi, copiii muzelor, nu avem culori mai proaste decât pictorii“ (Omilii şi Predici, EIBMBOR, 2008, p. 155). Care este motivul pentru care Sfântul Asterie al Amasiei alege să descrie o pictură bisericească în loc să discute direct despre pătimirea Sfintei Eufimia? În primul rând, în perioada respectivă, hagiografiile scrise erau foarte rare, genul acesta fiind abia la început. Practic, prima Viaţă autentică notată este cea a Sfântului Antonie cel Mare, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare. Prin urmare, pictura era cea mai simplă metodă de expunere a muceniciei sau vieţii ascetice a unui Sfânt. Pe de altă parte, oamenii erau foarte simpli, majoritatea rămânând analfabeţi, ceea ce însemna că, şi dacă ar fi existat aceste acte scrise, ei nu ar fi fost capabili să le citească. De aceea, Sfântul Asterie alege să le descrie o pictură în cuvinte simple, pentru ca toată lumea să poată să înţeleagă şi să ia aminte la cele auzite. Imaginile descrise puteau provoca o puternică impresie asupra persoanelor prezente, determinându-le să reţină cu uşurinţă lucrurile precizate.

O descriere vie

„Subiectul acestei capodopere este următorul: pe un tron înalt stă judecătorul; el se uită la fecioară cu priviri aspre şi duşmănoase. Arta, când vrea, face ca mânia să capete expresie şi prin materie neînsufleţită. Alături stau funcţionarii judecătorului şi mulţi soldaţi; cei dintâi ţin în mâini tăbliţe şi creioane pentru a scrie dezbaterile procesului. (...) Fecioara era îmbrăcată într-o haină neagră; haina sa arăta credinţa ei. Pictorul a zugrăvit-o frumoasă la chip; dar, după părerea mea, prin frumuseţea chipului ei arăta că este înfrumuseţată cu virtuţi. Doi soldaţi o târăsc înaintea judecătorului; unul o trage din faţă, iar altul o împinge de la spate. Starea sufletească a fecioarei este un amestec de ruşine şi curaj. Priveşte la pământ, ca şi cum s-ar ruşina de privirile bărbaţilor, dar stă netulburată, fără să simtă vreo teamă în faţa luptei“ (p.156). Pictura este interpretată într-o manieră duhovnicească, dar totodată într-un stil realist. Pe măsură ce descrie faţa văzută a icoanei, Sfântul Asterie dezvăluie latura spirituală aflată în spatele imaginii. De asemenea, Sfântul nu se sfieşte să laude meşteşugul artistic al pictorului: „Îl admir mult pe pictorul tabloului pentru că a combinat mai bine stările sufleteşti ale fecioarei decât culorile, pentru că a dat la iveală deodată şi ruşinea şi curajul, afecţiuni potrivnice prin natură una alteia“ (p. 157). Nu coloritul picturii trebuie să ne atragă, ci meşteşugul înfăţişării trăirilor sufleteşti. În continuare sunt descrise chinurile Sfintei, iar apoi se trece la o scenă petrecută în închisoare. Tâlcuirea Sfântului sună astfel: „Curata fecioară stă singură, îmbrăcată în hainele ei sumbre, cu mâinile întinse spre cer, invocând pe Dumnezeu să o ajute în suferinţe. În timp ce se roagă, se vede deasupra ei semnul căruia se închină creştinii şi pe care şi-l fac, iar după interpretarea mea, simbol al patimii ce avea s-o sufere“ (p. 157). În încheiere este descrisă scena martiriului final. Această omilie specială a Sfântului Asterie al Amasiei subliniază importanţa deosebită a cultivării duhovniceşti prin tâlcuirea imaginilor. Sunt multe scene pictate în biserici pe care creştinii nu reuşesc să le înţeleagă pe deplin, de aceea acest mod de a le descifra se arată plin de farmec şi noutate. Sperăm să înceapă din nou să fie utilizat, măcar parţial, prin introducerea unei scurte tâlcuiri de acest fel în cadrul predicii. Astfel, credincioşii pot aplica şi ei recomandarea finală al Sfântului Asterie: „Este timpul ca şi tu, dacă vrei, să vezi această pictură spre a-ţi da seama dacă nu cumva sunt departe de a o fi descris exact“ (p. 158). Să o vezi şi cu ochii sufleteşti…